În iunie 2023 publicam în gazeta “Curierul Naţional” un articol despre marele compozitor şi pianist Frédéric Chopin. Revin acum cu noi însemnări prilejuite de comemorarea la 17 octombrie 2024 a 175 de ani de la trecerea sa în Eternitate, referindu-mă la unele episoade ce au marcat o biografie scurtă, dar plină de momente grele, iubiri ruinate şi resemnări profunde.
Biografii lui Chopin (în principal, Frederick Niecks) au evocat un episod de iubire, petrecut la începutul anului 1829 când compozitorul a întâlnit-o pe cântăreaţa de origine poloneză Konstancja Gładkowska faţă de care a manifestat o mare afecţiune. În scrisoarea din 3 octombrie 1829 adresată unui prieten Chopin făcea o referire la “un ideal pe care l-am slujit cu credinţă timp de şase luni chiar dacă acelei femei nu i-am spus măcar o vorbă despre sentimentele mele; ce visam despre cea care m-a inspirat în Adagio din Concertul meu”. Majoritatea celor care i-au studiat viaţa şi creaţia au fost de acord că “idealul” nenominalizat nu era altcineva decât domnişoara Gładkowska. După momentul artistic Varşovia, octombrie 1830 care a inclus acel Concert interpretat de compozitor şi o arie de Gioachino Rossini interpretată de Gładkowska îndrăgostiţii şi-au schimbat între ei două inele; peste două săptămâni tânăra scria în albumul particular de însemnări câteva rânduri de sinceră afecţiune luându-şi rămas bun de la Frédéric. După ce compozitorul a părăsit Varşovia ei nu s-au mai întâlnit şi se presupune că nici nu şi-au mai scris unul altuia.
În privinţa relaţiei sale cu George Sand să arătăm cine era viitoarea fiinţă feminină care a intrat “pe porţile sufletului” în viaţa lui Chopin şi a rămas acolo pentru o anumită perioadă. Pe numele ei adevărat Amantine Aurore Lucile Dupin, aceasta a fost o scriitoare franceză cu vederi feministe. După o şedere la o mănăstire anglicană din Paris, trimisă fiind acolo de bunica sa după ce nepoata rămăsese orfană de tată, ea va părăsi în curând lăcaşul sfânt fără convingeri religioase, ci dimpotrivă cu multe dezamăgiri. La fragedă tinereţe se mărită cu primul pretendent, baronul Casimir Dudevant, cu care a avut doi copii. După zece ani dânsa divorţează şi împreună cu copiii se instalează la Paris unde duce o viaţă boemă din care nu au lipsit aventurile amoroase şi obiceiurile masculine (e.g. fuma frecvent pipă sau ţigară) generând comentarii nefavorabile în mediile mondene. Nu au scăpat vigilenţei jurnaliştilor vremii nici anumite “episoade romantice” cu scriitori ca Prosper Mérimée, Alfred de Musset, Charles Didier, Félicien Mallefille ori cu politicianul Louis Blanc ş.a. Adoptă în anul 1832 pseudonimul “George Sand” ce apare pentru prima oară pe coperta romanului Indiana. Până în 1876 când va părăsi această viaţă ea a predat editurilor pariziene aproape în fiecare an câte un roman sau o piesă de teatru. Pe ultimul drum spre cimitirul de la Nohant a fost condusă de romancierii Gustave Flaubert şi Alexandre Dumas-Fiul.
George Sand Foto: Auguste Charpentier, Public domain, via Wikimedia Commons
Am ales câteva cugetări semnate de George Sand care reprezintă în opinia mea indicii semnificative ale unui registru sentimental incontestabil: *“Iubirea fără intimităţi este doar o simplă prietenie.”; *“Capacitatea pasiunii este atât crudă, cât şi divină.”; *“Mintea caută, inima găseşte.”; *“Viaţa noastră înseamnă dragoste şi a nu mai iubi înseamnă a nu mai trăi.”; *“Numeşte, dacă vrei, cu numele de dragoste afecţiunea pe care o avem noi unul pentru celălalt, dar aceasta să fie dragostea care se cunoaşte în lăcaşul Îngerilor, acolo unde numai sufletele ard de focul sfintelor dorinţe.”. Două dintre însemnările scriitoarei franceze se referă la iubitul ei: *“Sensibilitatea lui Chopin e prea fină, delicateţea lui e mult prea rafinată, e mult prea perfectă ca să reziste.”; *“Chopin scrie şi schimbă o măsură de sute de ori, iar a doua zi o ia de la început cu aceeaşi minuţiozitate, cu aceeaşi disperare, cu perseverenţa de a schimba, de a modela.”.
Nu întâmplător am dat aceste citate, ci pentru a dovedi adevărul că George Sand nu era doar o fiinţă originală şi curioasă în multe privinţe; ea avea un fond bogat de sentimente şi de gânduri, iar această calitate l-a impresionat enorm pe Chopin. În anul 1836 celebrul compozitor şi pianist o întâlnea pentru prima dată pe Baronesa Dudevant, alias George Sand cu prilejul unei petreceri organizate de către Contesa Marie d’Agoult, amanta colegului său de breaslă nu mai puţin renumit Franz Liszt. Momentul respectiv a generat reacţii diferite: Chopin mărturisea familiei sale că acea persoană “are ceva care îmi provoacă repulsie”; George Sand avea sentimente puternice aşa cum reiese dintr-o epistolă trimisă unui bun prieten, conte polonez, în iunie 1837 unde îi cerea sfatul dacă să se implice în relaţia dintre Chopin şi logodnica lui de atunci, Maria Wodzińska şi să abandoneze legătura ei existentă la acel moment.
Cert este faptul că nu peste mult timp s-a ţesut o relaţie amoroasă între Chopin şi George Sand pe fondul unor dificultăţi apărute în timpul sejurului comun de la Mallorca/Spania (1838-1839): inexistenţa unui spaţiu de cazare la hotel, fiind nevoiţi să accepte găzduirea la Mănăstirea din Valldemossa; rătăcirea pianului trimis din greşeală la Paris şi apoi blocat de vama spaniolă care stabilise un tarif mare de import; timpul nefavorabil ce afectase deja starea medicală precară a pianistului. Din fericire în perioada 1839-1843 Chopin a reuşit să îşi petreacă verile liniştite la proprietatea franceză a lui George Sand, locul unde va compune capodopera Poloneza în La bemol major, op. 53 – Eroica.
Totuşi, începând cu anul 1845 relaţia lor sentimentală avea să se fisureze serios şi irecuperabil pe fondul deteriorării sănătăţii compozitorului. Familia cândva fericită se destramă în anul următor, rămânând posterităţii doar portretul celor doi, executat în ulei pe pânză în anul 1838 şi neterminat de către maestrul francez Eugène Delacroix. Ca o icoană sui-generis a Destinului, după moartea pictorului lucrarea avea să fie divizată în două părţi care la ora actuală pot fi vizionate astfel: portretul lui Chopin – la Muzeul “Louvre” din Paris; portretul lui George Sand – la Muzeul “Ordrupgaard” din Copenhaga. Când sora muzicianului, Ludwika, a înapoiat după 1851 colecţia celor peste 200 de scrisori transmise de George Sand lui Chopin, fosta sa iubită le-a rupt imediat.
Din 1842 au apărut şi s-au intensificat în viaţa lui Chopin semnele unei boli grave şi incurabile, iar din cauza stării de sănătate a fost obligat să îşi anuleze unele concerte programate. În aceste condiţii George Sand se transformase tot mai vizibil dintr-o iubită pasională şi fidelă într-o simplă infirmieră devotată unei noi profesiuni. În scrisorile ei către anumiţi prieteni comuni nu ezita să îşi numească soţul: “al treilea copil al meu”, “un înger sărman”, “un scump corp inert”, “un martir” etc. În 1847 George Sand publica romanul Lucrezia Floriani ale cărui personaje principale (o actriţă bogată şi un prinţ grav bolnav) puteau fi cu uşurinţă interpretate drept G. Sand şi F. Chopin; în prezenţa compozitorului şi a pictorului Delacroix autoarea a citit cu voce tare manuscrisul romanului fără a primi vreo reacţie admirativă din partea lor; acela este anul când s-a rupt căsnicia. De atunci Chopin a dorit să aibă pe cineva din familie alături de dânsul; în septembrie 1849 a venit la Paris sora sa Ludwika împreună cu soţul şi fiica lor instalându-se într-un apartament dintr-un hotel din Place Vendôme şi ajutându-l în acţiuni elementare printre care prepararea meselor zilnice şi administrarea medicamentelor recomandate de doctori.
La 17 octombrie 1849 Chopin pleca pe drumul fără întoarcere. La funeraliile desfăşurate la Biserica “Madeleine” din Paris au răsunat Requiemul de Mozart şi Preludiile op. 28 nr. 4 în E minor şi nr. 6 în B minor de Chopin, iar lângă mormântul său din Cimitirul “Père-Lachaise” s-au auzit acordurile Marşului Funerar din Sonata pentru pian nr. 2 de Chopin. Îmi imaginez că în acele clipe de adâncă tristeţe toate pianele lumii au oftat împreună ca un vibrant omagiu adus marelui compozitor şi pianist Frédéric Chopin.
