Simona Mihuțiu
„MĂSURÂND CLIPA” este un frumos dialog poetic purtat de două personalități remarcabile, Aurelia Oancă și Mihaela C.D. Am avut curiozitatea să văd ce anume le leagă și ce anume le desparte pe aceste două femei remarcabile. Pe parcursul lecturii volumului am avut senzația că este un dialog muzical, purtat pe două voci diferite, unindu-se și cântând la unison din când în când.
Titlul ales îmi pare a fi inspirat, nu doar ca formulă poetică în raport cu tema abordată în multe dintre poeziile autoarelor, ci și din perspectiva faptului că doamna Aurelia Oancă și Mihaela C.D. aparțin actual unor spații geografice îndepărtate unul de celălalt. Această distanță însă, iată, devine doar o clipă atunci când unitatea de măsură este cuvântul scris. Poezia este cea care apropie sufletele atunci când transmite sinceritatea trăirii, emoția și mesajul ideatic.
Expresia artistică este clară, pură, în cazul amândurora. Poeziile lor nu au încifrări artistice obositoare prin prea mult uz, întâlnite adesea la unii dintre poeții contemporani, nu au acele ermetizări exagerate care dau senzația uneori că autorul însuși le-ar fi uitat codul și nu mai poate să-și descifreze propriile gânduri. Poemele lor nu pun criticul literar în postura neplăcută de a bate câmpii cu privire la ceea ce își imaginează că ar fi vrut să spună autorul. Nu au nici aroganța acelor poezii care par să-ți sugereze că tu, cititor, ești slab dotat intelectual și nu pricepi meesajul. Din acest punct de vedere, ambele poete pun pe prim plan dorința de a comunica, de a transmite emoția prin versurile lor.
Dacă versurile Aureliei Oancă sunt ca un râu, curgând lin, cu o naturalețe uimitoare, ondulând melodic cuvintele, versurile Mihaelei C.D. îmi dau senzația unui pârâu aflat în vâltoare, dornic de a se exprima vioi, angajat și plenar în curgerea sa.
Chiar dacă limbajul poetic îmbracă stiluri diferite, autoarele completându-se parcă, poeziile lor sunt închinate unei teme generale comune: miracolul vieții. Doamna Aurelia Oancă ne uimește în continuare cu o capacitate de disecție și analiză a detaliilor naturii înconjurătoare, demonstrându-ne că nimic din ceea ce ne înconjoară nu este întâmplător și orice lucru, oricât de mărunt ar părea el, face parte din construcția acelui tot menit să aducă frumusețe. Pare să ne spună prin fiecare vers al său că fericirea se găsește în lucrurile mici ale vieții, dacă știi să le observi, iar doamna Oancă asta face: ne ajută să observăm aceste detalii. Mihaela C.D., pe de altă parte, are o privire de ansamblu, generalizatoare, propunându-ți să te îndepărtezi ușor, ca în fața unui tablou, pentru a surprinde întregul.
Deși trăiesc în areale geografice diferite (Mihaela C.D. în Canada și Aurelia Oancă în România), iubirea de țară este profundă în cazul ambelor poete. Ele subliniază apartenența la acest neam și legătura indisolubilă, divină, pe care o avem cu acest pământ: „Dintr-o lacrimă cerească / S-a născut un plai cu flori, / Este casa strămoșească / Îmbrăcată-n trei culori” (Aurelia Oancă, Casa strămoșească). Sentimentul acesta este puternic înrădăcinat și în Mihaela C.D., evident atât în versurile sale, cât și în acțiunile culturale pe care le desfășoară. Pentru mine a fost întotdeauna foarte înduioșător să văd că această iubire de neam și țară trăiește în cel ce se strămută în alte țări și cred că acest cuvânt unic și intraductibil, numit „dor” li se asociază multora din diaspora. „Pământul aspru, roditor îţi ține rădăcina / Acolo-n satul iubitor unde-ai văzut lumina / Şi-n zilele şi nopţile senine să te-ntorci îţi vine / În gând îţi aminteşti, atunci, cât îţi era de bine” (Mihaela C.D. , Rădăcini).
Sentimentul de iubire traversează întregul volum. Nici nu avea cum să fie altfel, ambele poete având o sensibilitatea aparte și ambele subscriindu-se aforismului marelui scriitor Marin Preda: „Dacă dragoste nu este, nimic nu e.”
„Din primăvara vieții am adunat iubirea / Și printre flori superbe am pus parfumul ei”, ne spune Aurelia Oancă (Când treci prin anotimpuri), în timp ce pentru Mihaela C.D. iubirea este firul roșu al fiecărei perioade importante de viață: „Anotimpurile iubirii trec peste noi / Ne-alină şi ne scaldă în dulci raze” (Anotimpurile iubirii).
CITEȘTE ȘI
Trecerea inexorabilă a timpului este analizată de oricare poet, fiind una din preocupările existențiale ale omenirii. Volumul de față, încă din titlu promite să facă asta. Poetele își oglindesc trăirile legate de această curgere temporală. Aurelia Oancă ar purta iar „un zâmbet peste anotimp” (De s-ar întoarce, Mai vreau să zbor), iar Mihaela, în câteva versuri de mare rafinament ne spune: „Vremea trece, vrei nu vrei / Plânge-o floare în fereastră / După timpul cel trecut… / Vrea iar amintirea noastră / Timpul trece… ne-ntrecut…”( Vremea trece, vrei nu vrei)
În volumul „Măsurând clipa” întâlnim minunate peisaje pictate în cuvinte care te transpun anotimpului și locului, legând tabloul de emoțiile poetelor, realizând o conexiune între suflet și natură. Dintre exemplele numeroase am ales: „O lacrimă de toamnă iar se scurge, / Peste obrazul tristelor iubiri, / Arcușul și vioara-ncep a plânge, / În minunate, calde tânguiri.” (Aurelia Oancă (Izvor de fericiri) sau „Natura-n jurul vostru fermecaţi De graţie topit amorezat e cerul” (Mihaela C.D., Magia florilor de cireș).
Atât Mihaela C.D., cât și Aurelia Oancă scriu cu pasiune. Își doresc, este natural, ca poezia lor să transceadă propria existență, o fărâmă din sufletul lor fiind cuprins în poeziile lor: „Pe-un colț de cer am scris răvașe multe, / În care-am pus mici lacrime de dor” (Aurelia Oancă, Pe-un colț de cer); „Am strâns firimituri de licurici Şi-am aşezat pe file într-o carte” (Mihaela C.D., Bucățele din sufletu-mi cuvântat).
Personal, cred că în acest început de veac nesigur, care își caută încă rostul, cu atâta manifestare de rău și de urât, orice expresie a frumosului contează pentru sufletul nostru, ca o formă de rezistență prin creație artistică. În plus, poezia este vehicolul cel mai bun pentru transportul graiului nostru românesc. Fiecare autor contează, unii mai mult, alții mai puțin, iar măsura acestui „contează” nu o dăm noi, ci timpul. Fiecare creație artistică trebuie privită cu respect. Este moștenirea pe care o lasă fiecare autor în parte. În acest context închei, nici nu se putea mai potrivit, decât cu versurile celor două poete:
„Acum, când timpul a lăsat amprente / Peste povești, peste coperți și om, / Să stați cuminți și cu priviri atente, / Să studiați cu sârg oricare tom!” – Aurelia Oancă, Cărțile dorm;
„Vă las poezia din sufletul meu / De plec fără să dau de ştire, / Să-i faceţi un loc într-un muzeu / Lumii să-i fie eternă oştire” – Mihaela C.D., Testament
