Al.Florin Țene
Prin anii ’60, din secolul trecut, în presa occidentală se vehicula ideea că literatura, şi arta în general, va muri. Atâta timp cât există omul, sufletul lui are nevoie de literatură. Literatura nu va muri pentru că nu mai există, ci pentru că e prea multă maculatură. După ce citisem, în perioada întunecată a comunismului prin anul 1961, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu, tom editat în 1941, luat de la un prieten mai în vârstă, cu grije 10 să nu mă descopere securitatea comunistă, prin A. Toma, şi tezele lui publicate în „Scânteia” şi „Gazeta Literară” am înţeles că apare un fel de fractură antropologică în istoria literaturii noastre, 88 un sfârşit al principiului estetic. Acest fenomen îl încerc în prezentul secolului nostru când citesc aberaţiile unor postmodernişti care promovează pornografia, prostituind textul. Este vorba de o extincţie a literaturii şi de o saturaţie estetică. Aceşti poetaşi încearcă să ridice pornografia la înălţimea artei. Mai grav este că astfel de literatură este promovată de unii „corifei” ai literaturii române contemporane şi revistele lor. Aceşti scriitori, în loc să promoveze frumuseţea ideilor înţelepte, coboară, şi se mulţumesc să pună stăpânire pe lăturile vieţii şi să inventeze o realitate respingătoare. Aceste lucrări sunt un pericol pentru tineret, şi nu numai. Problema, şi de aceea există o neînţelegere cu scriitorii şi cu istoricii literari, nu este de a căuta o alternativă specifică în domeniul literaturii. Tema literaturii reprezintă o problematică. Ceea ce reproşez eu păzitorilor literaturii contemporane este faptul că încarnează un mediu autoreferenţial, foarte narcisic, şi se prevalează de la un statut imperisabil. Or, literatura, ca şi realitatea, este un concept care a fost construit şi care poate fi, prin urmare, deconstruit. „Sfârşit” nu înseamnă că nu mai există nimic. Problema este a ceea ce se află dincolo de acest sfârşit. Întrebarea care se pune priveşte tipul de texte transestetice care ar putea să succeadă rupturii dintre literatură şi pornografie, fără a recădea în nostalgia textului pierdut al literaturii. Suntem în faţa viitorului fără să dispunem de o povete a prezentului. Trăim în ulteriorul unei poveşti care a ajuns la sfârşit, şi care dacă amintirea ei mai continuă, încă, să colorize conştiinţa actuală, modul în care literatura a devenit plural, acest fapt face tot mai evident faptul că marea istorie a literaturii occidentale îşi pierde tot mai mult forţa şi că nimic nu vine s-o înlocuiască. Problema este întrucâtva aceeaşi pentru istoria literaturii ca şi pentru istoria propriu-zisă. Există literatură, la noi, de trei secole încoace, dar aceste secole nu trăiesc sub dominaţia conceptului de istorie. Acesta a creat o continuitate care, la rândul ei, a dat naştere ideii de evoluţie şi de acumulare. În prezent, noi spunem că trăim în perioada cea mai bogată din punct de vedere cultural, suntem calaţi pe secolele trecute ale bibliotecii imaginare. Există un efect al scurgerii timpului, un efect de mistificare a istoriei literaturii în ea însăşi, care îşi atribuie o dimensiune, o origine, un ţel, în timp ce literatura nu ar putea avea aşa ceva. Literatura nu aparţine istoriei literaturii. Când Patapievici îşi scrie cărţile, el scapă de România, scapă de orice referinţă şi spune ce a cunoscut şi simte. Nu se gândeşte la faptul că eseurile sale merită să fie comentate. Singura care există este obsesia iluziei, a punerii în formă a iluziei având la bază realitatea. Nu există excepţie artistică şi nici privilegiu al literaturii – nici măcar negativă. Vreau să spun că dacă literatura ar fi singura care ar avea de îndurat acest destin ironic al degradării moravurilor, acest destin ironic şi funest al nulităţii, încă ar fi un privilegiu şi o onoare, dar şi politicul, şi moralul, şi filosoficul, totul se îndreaptă spre cel mai mic numitor comun al nulităţii. Această echivalenţă nefericită ar trebui să ne consoleze, dar ea nu face, în fapt, decât să adauge insignifianţei proprii literaturii faptul că aceasta nici măcar nu e singura care este insignifiantă. Şi ea nu dispune nici de un privilegiu de esenţă şi nici de unul de situaţie. Este tocmai ceea ce ea neagă, prevalându-se de o istorie panegirică reconstruită, toată, spre glorificarea ei, ca şi cum literatura română trecută ar fi asudat pentru o cât mai mare glorie a scriitorilor promovaţi de regimul comunist, (vezi cele două „Istorii” ale lui Ştefănescu şi Manolescu), şi de câteva excepţii contemporane care se nesupun tocmai normei literaturii şi a esteticului, pentru a-şi afirma o predestinare fără nimic comun cu restul. Literatura română din perioada comunistă este prea nulă pentru a fi cu adevărat superficială, şi este prea superficială prin promovarea realismului socialist pentru a fi cu adevărat nulă. Din păcate, snobii culturali de astăzi, sunt, într-adevăr, legiune, dar complicitatea e colectivă. Există o refracţie a efectului de cultură în toate moleculele corpului social. Există o totală diluare a bulionului de cultură. Fapt e că nu literatura nu mai poate fi disociată, azi, de discurs şi de comentariu. Scriitorii au nevoie de ele. Şi fie se duc să le caute în altă parte, fie le bricolează ei înşişi. Literatura, o dată ruptă de un principiu viu al iluziei, a devenit, pe nesimţite, o idee. Tocmai în jurul acestei idei despre literatură, în jurul ideologiei cu privire la literatură, a unei literature sortită ideilor sau condamnate unor forme revolute, dar care devin, pe nesimţite, idei, tocmai în jurul acestei referinţe nepieritoare care a devenit literatură ca idee se ţese imensa conspiraţie colectivă, o simulare estetică de masă pe care, pentru a simplifica lucrurile, am numit-o complotul literaturii. Cred, însă, că acest complot există cu adevărat. În literatura română de astăzi consider că există o complicitate neavenită şi ruşinoasă, o complicitate sub forma „delictului de iniţiere”. Mă întreb cum pot toate acestea să continue să existe, dar se întâmplă la fel ca în toate comploturile care, în general, nu servesc la nimic. Fantasma literaturii se perpetuează prin complicitatea tuturor. Literatura nu este singura în cauză: la fel se întâmplă şi cu istoria, 12 cu scena politică – misterul e al supravieţuirii, nu al dispariţiei lor. Asta nu înseamnă că nu mai este posibil să ne lăsăm pradă regresiunii, brutalităţii în literatură, a pornografiei. Culturalul barează anumite procese regresive care pot deveni progresive. Ne este tot mai greu să avem acces la evenimentul pur, la inocenţa înţelegerii textului, fiindcă culturalul înmoaie instinctele. Literatura are legile ei. Literatura nu se compune numai din cărţi şi biblioteci, este un aparat de percepţie şi o tehnică mentală. S-a pierdut din vedere ideea că literatura s-a impus, în fond, ca un sistem de percepţie. Literatura este un artefact şi, ca orice artefact, ea trebuie să poate fi pusă la îndoială, nu, însă, pentru a regăsi o poveste, ci în numele unei iluzii mai puternice decât a ei. În fond, tocmai existenţa întregii acestei harababuri culturale constituie, în sine, un mister. Literatura a pierdut noţiunea că reprezintă un artificiu, s-a naturalizat în epoca modernă în conformitate cu ideea rousseauistă a existenţei unui fiundament natural al omului, şi că este de-ajuns să dai deoparte iluzia socială pentru a regăsi acest fundament. Astăzi, ea s-a metamorfozat în ideea existenţei unei creativităţi naturale a omului, pe care este de-ajuns s-o resucitezi. Toată lumea este capabilă să creeze, suntem, cu toţii, creatori. Vorba aceea… românul e născut poet. Este o idee în acelaşi timp rousseauistă şi naturalistă. Chiar şi principiul nostru de realitate se întemeiază pe aceeaşi idee, aceea că lumea are un fundament obiectiv şi că este suficient să dai la o parte iluzia pentru a regăsi acest fundament. La originea acestor lucruri se află principiul egalităţii condiţiilor. Din această perspectivă egalitară, fiecare text, carte şi mai decurând CD-uri cu cărţi, au dreptul să figureze în biblioteci, sunt toate acolo, este democraţie absolută, transfigurare a banalităţii. Warhol face, întrucâtva, acelaşi lucru – universalizează creaţia – ceea ce este un mod de a spune că nu mai există creatori. Faptul că toată lumea e 92 cretoare produce, indiferenţa, vorba aceea… românul s-a născut poet. Literatura, în impulsul ei de a inventa o altă scenă decât realul, nu se amestecă cu nici un adevăr analitic. Dar imediat ce se amestecă, ea devine oglinda acestei realităţi spulberate, aleatorii, reflexul deşeului şi al banalităţii. Proza actuală dovedeşte, într-adevăr, prin deriva sangvinolentă a conţinuturilor, sărăcia naraţiunilor şi exprimarea artificioasă, arată un dispreţ al prozatoruilor (nici unii poeţi nu sunt departe de acest fapt), faţă de propriul lor instrument şi faţă de propria lor meserie, un dispreţ faţă de textul ca atare, care este prostituat pe altarul celui mai mărunt efect special, şi, prin urmare, faţă de cititor, chemat să figureze ca cititor neputincios al acestei prostituiri de texte, al acestei promiscuităţi a tuturor formelor sub alibiul violenţei. Descoperim sabotarea textului de către scriitori şi poeţi, acest fapt întâlnindu-se cu sabotarea politicului de către politicienii înşişi.
