Nici nu au fost finalizate cele trei pachete de reformă, cu excepția primului, cel cu TVA mărit, accize, înghețarea pensiilor plus includerea contribuțiilor sociale, creșterea accizelor etc și, iată, guvernul intenționează să mai livreze un “pachețel” capcană. Este vorba despre creșterea salariului minim pe economie. Dacă în prezent acesta este de 4.050 de lei, dintre care 300 de lei sunt scutiți de taxe, ceea ce înseamnă un net de 2.574 de lei, sunt vehiculate, deja, mai mule variante. De la 1 ianuarie 2026 angajatorul, în funcție de negocierile politice, nu altele, ar trebui să plătească între 4.350 și 4.800 lei brut. O variantă care dă fiori reci mediului de afaceri privat, doar lui, deoarece sectorul de stat și bugetar nu are legătură cu subiectul.
Fără calcule clare, fără reale consultări cu reprezentanții mediului de afaceri, aplicând o astfel de măsură guvernul trebuie să se gândească la soluții de creștere a ajutorului de șomaj și a celui social. “Categoric, nu sunt de acord cu o astfel de măsură. Aplicată, în acest moment, o să asistăm la creștere a numărului de falimente, precum și a șomajului. Sectorul privat nu poate suporta o nouă majorare a cheltuielilor după seria de măsuri guvernamentale. Va fi înregistrată o pierdere substanțială de competitivitate. Mai degrabă, este o măsură pur populistă, menită să atenueze gradul de nemulțumire al cetățenilor”- declară Prof. Univ. dr. Mircea Coșea.
Desigur, inițiatorii creșterii salariului minim pe economie au și explicații… logice. Se invocă respectarea legii și a directivelor europene. Este vorba despre “Legea privind modificarea și completarea unor acte normative, pentru stabilirea salariilor minime adecvate”, cunoscută ca “ Legea salariului minim european”. Se afirmă că “Articolul IV din prezenta lege transpune prevederile art.10 și ale art.14 b din Directiva (UE) 2022/2041 a Parlamentului European și a Consiliului din 19 octombrie 2022 privind salariile minime adecvate în Uniunea Europeană”.
Observați ce motivare “pertinentă” au inițiatorii acestei soluții salvatoare a “clasei muncitoare exploatate de capitaliștii din România” de peste 1 milion de salariați? O soluție ieftină și mai bună ar fi să se recunoască faptul că statul este disperat să atragă noi resurse la bugetul de stat. În acest caz, orice creștere salarială în mediul privat se traduce în contribuții sociale mai mari la vistierie. Într-adevăr sunt găuri mari în buget, dar în niciun caz sectorul privat nu este vinovat pentru acest lucru. Este de ajuns să consultați datele de pe site-ul Ministerului Finanțelor și să observați că tocmai companiile de stat, nu cele private, nu plătesc și nu vor plăti contribuțiile sociale către buget. Conform datelor publice, preluate în presă, printre companiile de stat cu cele mai mari datorii se numără Societatea Națională a Căilor Ferate Române RA, CFR Marfă, Complexul Energetic Hunedoara și Societatea Comercială pentru Închiderea-Conservarea Minelor SA. Fiecare dintre aceste companii are datorii la bugetul de stat de peste 1 miliard de lei (aproape 200 de milioane de euro).
Ce vină are sectorul privat? Tot el trebuie să plătească pentru modul în care este gestionată activitatea firmelor/companiilor de stat? Chiar crede cineva că micul întreprinzător, cu toate poverile puse în cârca lui, mai poate supraviețui ca etern “pompier de serviciu” al bugetului de stat? Nu este de ajuns că în acest an, până în prezent, numărul firmelor dizolvate este în creștere cu o treime față de 2024? Se dorește o dinamică “pozitivă” a falimentelor și a șomajului? Sunt întrebări la care inițiatorii creșterii salariului minim pe economie, în această perioadă de criză, trebuie să răspundă. Mai degrabă să explice. Varianta protecției sociale și a bunăstării salariaților nu poate fi catalogată decât ca “populism” de fațadă.
Oare inițiatorii s-au gândit că în momentul majorării salariului minim, firmele vor fi nevoite să modifice întreaga grilă de salarizare, cu toate costurile aferente? Cu alte cuvinte, dacă nu reușesc, nu mai au de unde, vor face disponibilizări. Șomajul nu creează venituri, ci doar cheltuieli bugetare. Și atunci?
A se afirma că trebuie să ne aliniem “Legii salariului minim european” este un argument de fațadă, fără consistență. În fața riscurilor, pe care oficialii le cunosc dar se fac că nu le văd, continuăm pe calea sacrificării sectorului privat din dorința statului de a încasa, iluzoriu, mai mulți bani la buget. Soluția prorogării termenelor de aplicare, cauzată de situația actuală a economiei, nu este luată în calcul. Aceasta pentru că le convine din punct de vedere bugetar.
În mod normal, ar fi de apreciat dorința guvernanților de a respecta legea, fie ea și a “salariului minim european” . Aici din păcate nu este vorba despre respectare a legislației, ci de o acțiune de imagine și politizare în întregul sistem economic și social. Pentru că tot vorbim despre “Legea salariului minim european”, poate explica cineva ce caută o pseudo-reglementare a Inspecției Muncii în această lege? Nu are legătură cu politizarea pe față a unei instituții care ar trebui să respecte prevederile Organizației Muncii cu privire la garantarea independenței?
Dincolo de lucruri deja regăsite în legislație, inițiatorii au introdus următorul text: “Inspecția muncii este condusă de un inspector general de stat, înalt funcționar public, numit prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului muncii și solidarității sociale”. Așadar, după înlăturarea fostului inspector general de stat, singurul vinovat identificat în scandalul “Azilelor Groazei“, ne așteptăm la numirea unui nou conducător pe criterii pur politice. Aceasta este realitatea. Probabil s-a uitat că această “soluție” încalcă prevederile art.6 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii, potrivit căruia “Personalul inspecției va fi format din funcționari publici al căror statut și condiții de serviciu le asigură stabilitate în funcție și independență față de orice schimbare guvernamentală și orice influență neprevăzută din afară” .
Am pomenit acest aspect deoarece nu am înțeles legarea stabilirii, prin lege, a “salariului minim european” cu politizarea unei instituții, fie ea și Inspecția Muncii.
