Confesiunile unui mut care a vorbit cândva – prefață
“Imaginez reliefuri ale vorbei în sufletul meu mut”
(Lucian Avramescu -Ca o cireașă de iunie a început ziua… )
Katia Nanu
Sunt ani de când, în fiecare dimineață, citesc știrile AM Press. Mi-a rămas, de pe vremea când trudeam la ziar, obiceiul de a mă informa la prima mână, cu ceea ce se întâmplă acasă și în lumea largă. Astăzi, însă, caut agenția de presă ca să citesc mai repede ce scrie zilnic poetul Lucian Avramescu, de altfel patronul acestei prime agenții private din România de după 1990. Urmăresc cu sufletul la gură rândurile fremătând de viață, fie că sunt comentarii politico- sociale, editoriale ritmate, poezii sau pagini dintr-o viitoare carte autobiografică, cu un titlu care îți înfrigurează inima: „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Poetul, eu îi voi spune mereu poet, chiar dacă a fost, este și jurnalist, eseist, romancier, pe care am avut bucuria să îl cunosc personal, trăiește o dramă greu de cuprins în cuvinte. Din iarna acestui an, vocea sa a început încet, dar sigur, să se piardă. Acum, la debutul verii, poetul e mut ca o lebădă și doar scrisul mai revarsă dinlăuntrul său cele multe pe care vrea să le spună.
Ieri, citeam cu lacrimi în minte o poezie, „Eu sunt copacul ce va fi tăiat”, și încercam să înțeleg zbaterea aceasta a unui om care nu se știe bolnav de nimic (toate investigațiile n-au semnalat vreo afecțiune), dar care a amuțit, implacabil, ca o jucărie stricată. „Bolnav sunt Doamne de o grea tristețe/ în pieptul meu s-a despicat un gol/ aș vrea să dau salcâmilor binețe/ dar vocea mi-e un răgușit pistol”. Cum ar putea simți cineva acestă imensă neputință, când se joacă firesc cu toate cuvintele, când glasul urcă sau coboară după dorință, fără teamă, fără efort?
Lucian Avramescu nu mai poate vorbi. Și nu-și ascunde incredibila, tragica pierdere a rostirii cuvintelor, o constată doar zilnic, transformând-o în literatură. El, care a mânuit ca un magician cuvintele, nu doar pe hârtie, ci și în tribune, plutește acum deasupra lor, fără să le mai poată măcar silabisi. Este unul dintre puținii poeți care știau cum să-și recite poeziile, glasul său dădea fior versului, nuanța fraza, încărca de melodie strofele poeziilor. „Bună seara, iubito!”, poezia care l-a singularizat în peisajul lirismului anilor 80, era un imn al iubirii înainte de a fi scris cineva muzica pentru această poezie. Avea muzica în versuri, n-a fost nevoie decât de un compozitor inteligent care să-i dezlege misterul și să-i dea drumul în lume. „Bună seara, iubito, te aștept ca și când/numai dragostea noastră ar fi pe pământ/ mai presus de căderi, de măriri, de cuvânt/ bună seara, iubito, te aștept ca și când”.
Astăzi, izgonit de la masa supremei rostiri, poetul se luptă cu îngerii, pe care îi cheamă alături, încercând din răsputeri să-și accepte lanțurile muțeniei: “cum să bei cu un înger, fiindcă îngerii/ nu beau decât răsuflarea lui Dumnezeu/ ei bine, eu doar cu îngerii beau, răspund/ mut fiind doar ei mă pot pricepe” (Tu te afli, îngere, de partea cealaltă a mării…).
În luna mai, convins deja că ultimele cuvinte pe care le mai putea pronunța și-au luat zborul, Lucian Avramescu scria: „Vocea mea, cândva omenească/ vrea, nătânga, să vă spună ceva/ iar ea, învățată cândva stele să pască/ nu mai poate nici măcar ca un cal necheza” (Am vrut să vă strig cu vocea mea omenească) .
Mut fiind, poetul vorbește, însă, zilnic și ne face părtași ai discursului său. Condeiul său aleargă pe hârtie (sau degetele pe tastatură), cu o fervoare mai puternică, mai lucidă ca oricând. Nu-i scapă nimic din nebunia acestei lumi de care, spațial, pare a fi, totuși, departe. S-a mutat definitiv din capitală la Sângeru, în comuna unde s-a născut și trăiește înconjurat de animale, plante și oameni dragi, într-un soi de clipă idilică infinită, măsurând orizontul cu pasul și dându-ne binețe zilnic cu „Buni zori!”. Ca într-o poveste din copilăria locurilor și a sa. La Sângeru, Lucian Avramescu a creat un Muzeu al Pietrei, singurul din țară. Cu exponate colecționate de el, într-un spațiu care îi aparține. Și, printre pietrele care parcă i-au prevestit tăcerea, trăiește mut, vorbind în scris despre vremurile pe care le traversăm cu toții. Cei mai mulți într-o gargariseală fără substanță, bătându-ne atât de des joc de cuvinte.
Cum spuneam, nu îi scapă nimic: „Libertatea e ca o virgină scoasă din bordel/ la care se repede flămând fiecare/ unii o trag de păr, alții o despoaie chiuind/ alții o caută fără jenă, acolo unde știu ei, între picioare” (Covid a întors armele…). Sau: „râd proștii-n țara mea ce stă să cadă/ nu doar bătrânii au murit și mor/ ci patria, cu fruntea-i în zăpadă/ moare sub nepăsarea tuturor” (Adio, bătrâna mea patrie, 11 iunie 2020).
L-am cunoscut pe Lucian Avramescu într-o deplasare jurnalistică. Reprezentam fiecare câte o publicație, însoțind o delegație parlamentară care s-a deplasat în China, la Beijing. O săptămână am ascultat discursuri și am transmis știri de la întâlniri la nivel înalt, dar ne-am și plimbat și am discutat. Ca și când ne-am fi știut de când lumea. M-a cucerit cu simplitatea, căldura și inteligența lui. M-a învățat să mă caut pe mine și să mă prețuiesc, indiferent de momentul, locul sau condițiile în care eram. Îmi spunea, văzându-mă mereu cu aparatul de gât, schimbând obiectivele și fotografiind tot: „Pune pe cineva să te fotografieze și pe tine. Cu locurile astea unde ai fost poți să cumperi niște vederi? Ia locurile cu tine, îți vei aminti altfel de ele”.
Mi-e greu să îmi imaginez acum că Lucian Avramescu nu mai vorbește. Avea atâtea de spus! Are încă. De aceea este minunat că a găsit puterea să continue să scrie. De aceea aștept zilnic să ne ureze nouă, cititorilor, Buni zori! și să mai completeze câte o pagina la jurnalul unei lupte începute demult. Așa cred eu. Că lupta poetului cu pierderea actuală a început pe vremea când spunea că: „poezia este virgula dintre subiectul și predicatul vieții comune”. Și-o să vă explic, citând câteva versuri din volumul „Bună seara, iubito”-:”poeții, iubito, sunt publici/ ca halvițele/ ca democrația/ sau ca pălăria de paie a norocului” (Trecându-mă nădușelile gloriei).
Atât de public a fost Lucian Avramescu încât gloria i-a furat sonorul. Doar el spunea: „Candelabru nebun soarele vieții/ se-aprinde deasupra capului meu/ Doamne, cu sângele sparg pereții/ te detronez și mă fac Dumnezeu” (Forme de viață nedeclarate). Lupta sa cu cuvintele a fost permanentă. Le-a cerut, le-a primit, le-a îngenunchiat și, în cele din urmă, le-a pierdut: „Deschide fereastra și cuvintele/ vor intra din stradă/ tăioase, vulcanice și rebele/ colțuroase ca o piatră cu silabele sparte sau chele” (Ca o piatră).
Volumul în care am căutat urmele timpurii, dar mature, ale zbaterii poetului a apărut la Editura Eminescu în anul 1989. Să recitim o poezie: „Vreme de treizeci și cinci de ani am crezut/ că păsările zboară punând în funcțiune /motoarele extraordinarei lor libertăți, / că râurile curg de la sine/ iar arborii înfloresc primăvara și nu toamna/ pentru că atunci le vine lor pe chelie,/ fără niciun amestec din afară/ am crezut, de asemenea, că aerul pe care-l dislocă trupul meu/ cu o încăpățânare de atlet/ îmi aparține în exclusivitate” (Am crezut că).
Există o siguranță a locului său în univers pe care poetul și-o asumă și acum. Pe atunci, la jumătatea drumului, o afirma ca naturală, cuvenită firesc. Poate că această convingere a unificării cu natura, a proprietății până și a aerului treierat de brațele sale, face din Lucian Avramescu forța care astăzi învinge zilnic frica de tăcerea definitivă. De tăcerea care îl afundă în peisajul unui univers ce nu are nevoie de spus cuvintele pentru a vorbi.
„Cum numiți voi/ ghinionul de a te naște poet/ și prostia încăpățânării/ de a rămâne până la capăt?” (Cum numiți voi) se întreba el acum trei decenii. Jucându-se apoi, într-un soi de ars poetica, în poezia amuzant intitulată „Un zbenghi”, cu declarațiile serioase ale maturității sale artistice. „N-am pretenția să fac lumea mai bună cu poeziile mele/ nu cred că pot întoarce orologiul universului cu picioarele-n sus/ nu sunt tribun, nici flașnetă,/ nu vreau să-nfing popoarele în al stiloului meu fus”.
Lucian Avramescu a cunoscut gloria și este, fără dubii, unul dintre poeții, oamenii de cultură care au marcat finalul secolului XX românesc. Faptul că astăzi este obligat să tacă precum pietrele sale din Muzeul de la Sângeru nu este decât un alt „zbenghi” al sorții. În anul de grație 2020, nu mai dă interviuri televizate, dar scrie în valuri cu forța unei viituri poetice. E trist, uneori revoltat, alteori înțelept și senin, de cele mai multe ori debordând de o sensibilitate și de o grație aproape divine.
„Dimineața își șterge plânsul, râde/ fața ei a redevenit purpurie/ E roua, desigur, roua, nu cum ați crezut/ că ar fi lacrimile de pe sicrie” (Parcă ne-ntoarcem din moarte…). Sau: „Buni zori! Am văzut aseară un bufon/ mimica lui, sub alifii deghizată/ transmitea un mesaj mincinos/ despre paradisul pe care nu l-am avut niciodată” (Am pierdut paradisul…) Și: „ferestrele toate ale cerului se deschid/ și îngerițele scutură praful stelar de pe cearșafuri/ de parcă ar trece Dumnezeu în inspecție” (Începe o nouă zi).
E frumos la Lucian Avramescu în suflet. Lumea lui, și cea populată de oamenii și viețuitoarele curții de la Sângeru, de copaci și flori, de amintiri și prieteni dragi și cea interioară, terorizată de încremenirea cuvintelor ce nu vor să-i mai iasă dintre buze, este o lume de poveste. Atâta vreme cât, scriind, poetul ne face părtași din zori și până în miezul nopților sale de veghe, la ceea ce simte și gândește, e ca și cum ar vorbi. Fiecare poezie, fiecare rând pe care ni-l dăruiește, poate fi rostit de noi, cititorii, cu voce tare. În semn de protest față de nemeritata muțenie a lui Lucian Avramescu. Cu vocea noastră pe vocea lui călcând poate vom reuși să-i aducem cântecul înapoi. Poate cuvintele spuse de noi vor ajunge la el și vor cere ecou. Îl vor face din nou să vorbească.
