Al. Florin Țene
Motto: În artă, ca în politică, nu există recunoştinţă (George Bernard Shaw)
Pun această întrebare retorică oficialităților, desigur, la care, probabil, nu au un răspuns.Mi-a venit ideea să scriu aceste rânduri citind un articol în Napoca News despre acordarea titlului de “Cetățean de onoare“, post mortem, istoricului și arhivistului Vasile Lechințan. Se spunea în această publicație că:” Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, a participat joi, 21 iulie 2022, la un eveniment comemorativ dedicat istoricului Vasile Lechinţan, intitulat „În eternitate cu… Transilvania din cuvinte”.
Evenimentul a avut loc în localitatea natală a istoricului, Silivașu de Câmpie, fiind organizat de Primăria şi Consiliul Local Silivaşu de Câmpie, în colaborare cu Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud și Centrul Judeţean pentru Cultură Bistrița-Năsăud”. Cu această ocazie s-a acordat titlul de CETĂȚEAN DE ONOARE și numele acestui important istoric transilvănean unei străzi din localitate.
Această întâmplare nu este singulară. Mai peste tot în România noastră pitorească, oficialitățile sunt foarte zgârcite cu acordarea unor distincții personalităților, ajunse la vârste înaintate, care fac cinste urbei unde s-au născut.Iar despre ridicarea unor statui, sau busturi, nici nu este vorba. Când Victor Eftimiu și-a făcut un bust sub fereastra sa, sau Dinu Săraru și Adrian Păunescu și-au amplasat busturi în fața Căminului Cultural din Slătioara au fost criticați.
De ce să nu se bucure, cât mai sunt în viață, de recunoașterea concetățenilor? După ce trec în eternitate, la ce bun?! Nu mai au ocazia să se bucure de eveniment.De ce această zgârcenie și ne recunoștință față de acești oameni care au făcut ceva pentru societatea românească?
Să nu uităm că majoritatea acestor personalități, fie scriitori, savanți, oameni de știință, sportivi, și-au dedicat întreaga viață, sacrificându-și sănătatea, veniturile, timpul, pentru a ridica cultura, știința și sportul pe culmi, aducând cinstire localităților în care s-au născut sau în care trăiesc. Inclusiv țării.Se cunoaște faptul că acordarea unui titlu, oricare ar fi el, nu este decât o Diplomă și un anunț în presă.Oare nu merită aceste personalități ajunse la vârste înaintate, și care încă, mai trăiesc, acest gest din partea oficialităților? De ce atâta răutate, constipație și neglijență din partea administrațiilor și politicului?
Să luăm aminte la ce spunea înțeleptul Bartolomeu Anania:”Recunoștința nu este o virtute ci este o bună deprindere, face parte din codul manierelor elegante, că știi să te porți.”
Nu vreau să cred că, în această situație, are dreptate Marin Preda: “Să rămâi om între oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om, chiar dacă alţii o calcă în picioare.“
Sa faci statuie cuiva care inca traieste?
Hmmm… ce idee.
Asa, ca sa ne comparam cu trecutul recent, Nicolae Ceausescu nu si-a ‘aranjat’ in timpul vietii nici statui, nici nume de strazi sau de orase.
In acelasi mod, Petru Groza si Gheorghe Gheorghiu-Dej au avut parte post-mortem de strazi, orase care le-au purtat numele si statui (pe care le-a demolat regimul democratic), dar nu au avut asa ceva in timpul vietilor lor.
Doream sa spun doar ca niste dictatori care s-au bucurat de cultul personalitatii au avut totusi decenta in timpul vietii (desi aveau mijloace pentru a face orice doreau), iar acum in democratie avem un stadion numit Gheorghe Hagi si avem ziaristi care cer statui pentru anumite personalitati.
” De ce există o reținere în acordarea unor titluri onorifice unor personalități la împlinirea vârstei înțelepților ?”
Pen’ca inteleptii ar fi napaditi/acoperiti de buruiane doftoricesti . Mi-a placut de Liviu Negoita cand a renuntat la doftoriceala : ” Dac’asa era la moda ! „