Consultând mai multe enciclopedii, am aflat că termenul de caricatură provine de la cuvântul din limba italiană caricare/a încărca; a împovăra. Din sursele respective am mai reţinut că acest gen de pictură a apărut la maeştrii renascentişti Leonardo da Vinci, Annibale Carracci şi Gianlorenzo Bernini care reuşiseră să definească, doar prin intermediul câtorva tuşe, anumite personalităţi ale vremii. În secolele următoare, mari nume au dominat acest gen artistic, menţionând pe: William Hogarth (1697-1764); Francisco de Goya (1746-1828); Thomas Rowlandson (1756-1872); Alexandr Orlowski (1777-1832); George Cruikshank (1792-1878); Honoré Daumier (1808-1879); Georges Ferdinand Bigot (1860-1927); Kathe Kollwitz (1867-1945); Franz Masseerel (1889-1971); Saul Steinberg, un evreu american, născut în România, la Râmnicu Sărat (1914-1999); Walter Toscano, caricaturist şi poet peruan contemporan. Arta caricaturii româneşti este reprezentată de mulţi artişti talentaţi cum ar fi: Constantin Jiquidi; Nicolae Petrescu-Găină; Iosif Iser; Ary Murnu; Cik Damadian; Eugen Taru; Nell Cobar; Matty Aslan; Adrian Andronic; Mihai Pânzaru-Pim; Albert Poch; Neagu Rădulescu; Iosif Ross; Mihai Stănescu; Ştefan Popa-Popas; Octavian Andronic-Ando; Alexandru Clenciu; Horaţiu Mălăele ş.a. Consider că se cuvine înscrierea, în această pleiadă a talentelor, a maestrului Mateo care ne încântă prin numeroasele sale creaţii originale, decente, dar critice, publicate periodic în paginile “Curierului Naţional”.
Se cunoaşte că, de-a lungul vremii, anumiţi oameni de cultură s-au străduit să ofere caracterizări explicative ale caricaturii. De exemplu: *“Caricatura este adesea cea mai adevărată istorie a timpului.” (Ralph Waldo Emerson); *“Ciudat! Caricaturile avantajează toate celebrităţile literare.” (Jules Renard); *“Caricaturile reprezintă adevăruri brute.” (George Meredith); *“Ai un bloc de marmură: dacă-l foloseşti pentru a-mi face caricatura, în ce vei mai putea sculpta o Minervă?” (Titu Maiorescu); *“Cu cât un personaj are mai multă putere, cu atât el devine caricatură.” (Lindsay Anderson); *“Critica este o caricatură, o şarjă. Criticul trebuie să îngroaşe liniile pentru a scoate în evidenţă anumite laturi.” (George Călinescu); *“O caricatură înseamnă să pui faţa unei glume pe trupul unui adevăr.” (Joseph Conrad); *“Când eram mai tânăr, mi-am dorit să devin caricaturist. Până la urmă, am devenit o caricatură.” (Karl Lagerfeld); *“Parodiile şi caricaturile sunt cele mai pătrunzătoare forme de critică.” (Aldous Huxley).
La nivel teoretic, am reţinut câteva observaţii pertinente ale savantului Sigmund Freud, citind studiile sale de psihanaliză aplicată: i) “Caricatura realizează minimalizarea prin evidenţierea, din ansamblul expresiei unei persoane proeminente, a unei singure trăsături, în sine comice, care ar fi trecut neobservată în contextul ei firesc. Izolarea acestei trăsături poate produce un efect comic ce se extinde în memoria noastră asupra întregului cu condiţia ca persoana vizată să nu fie de faţă pentru a ne obliga să păstrăm o atitudine respectuoasă. Dacă în realitate nu există o asemenea trăsătură neglijată, atunci caricatura o creează fără dificultate prin extragerea unei trăsături în sine nerizibile. Este caracteristic pentru originea plăcerii comice faptul că efectul caricaturii nu este substanţial diminuat prin astfel de falsificări ale realităţii.”; ii) “Este mult mai uşor de explicat efectul comic al caricaturii decât cel al simplei imitaţii. Caricatura, parodia, travestirea, precum şi demascarea – echivalentul lor practic se îndreaptă împotriva unor persoane şi obiecte care pretind autoritate şi respect, care se ridică într-un sens sau altul deasupra obişnuitului.”.
În mentalul literar al veacului al XIX-lea, era vestită o caricatură realizată de graficianul A. Rietz şi publicată la 23 noiembrie 1893 în ziarul bucureştean “Adevărul”: criticul Titu Maiorescu apare alături de patronii conservatori ai revistei “Convorbiri literare”, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Petre P. Carp şi Teodor Şerbănescu, mândrindu-se cu operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Alexandru Lambrior, Vasile Conta şi Vasile Alecsandri ale căror nume sunt înscrise pe cinci coşciuge, în timp ce Ion Luca Caragiale stă la o masă, în Berăria Română. De asemenea, revista “Vieaţa” conţinea, într-unul din numerele sale, caricatura “Dl. Delavrancea are cuvântul”, subintitulată “Delavrancea şi Maiorescu”: aflându-se la bâlci, Delavrancea, înconjurat de câţiva câini, se pregăteşte să lovească puternic cu un mare ciocan capul lui Maiorescu spre a-şi verifica propria forţă. În introducerea la albumul de caricaturi, publicat în anul 1898, Nicolae Petrescu-Găină evoca: “mutrele simandicoase ale celor mai simpatici dintre contimporani: oameni politici, militari, artişti,savanţi şi gazetari ce au binevoit să pozeze în faţa artistului al cărui creion, dacă zgârâie, nu produce decât o usturime pe cât de trecătoare, pe atât de plăcută.”.
Când elaboram acest articol, mi-a venit în minte o dilemă: epigrame caricaturale sau caricaturi epigramatice? Neavând la îndemână un răspuns adecvat, am preferat să apelez la câteva mostre versificate: *“Cincinat, poet ce lauri/Ai cules adeseori,/Cu portretul ăsta, sincer,/Va fi greu să mai te-nsori.” (Cincinat Pavelescu, “Sub propria caricatură”); *“Capul meu aicea/Este foarte mizer./Nu e vina tatei,/Ci a lui Iser.” (Cincinat Pavelescu, “Sub un desen de Iser”); *“Nu pot să-mi alung/Jalnica-ntrebare:/Oare, fiindcă-i lung,/Domnul Iorga-i mare?” (Păstorel Teodoreanu, “Marele Iorga”); *“Învie, Cincinate, şi pune capăt dramei,/Că-n casa ta, poeţii citesc numai sonete./Ne-au năpădit, maestre, atâţia barzi cu plete,/Că nu se mai zăreşte chelia epigramei!” (Mircea Ionescu-Quintus, “Antisonet”); “Pentru dubla-i ipostază,/De ne-ar prezenta factura,/Epigrama-i datorează/Ce-a pierdut caricatura.” (Mircea Trifu, “Epigramistului şi caricaturistului Al. Clenciu); *“E soarta unora cam sumbră:/S-ajungă propria lor umbră./A altora e şi mai dură:/Propria lor caricatură.” (Ştefan Cazimir, “Alternativ”). În perioada interbelică, circula în lumea Bucureştilor o epigramă caricaturală anonimă despre marele comedian al Teatrului Cărăbuş: “La un colţ de stradă,/Apare un nas./Vine şi Tănase,/Dup-un sfert de ceas.”.
În majoritatea lor covârşitoare, lucrările aparţinând genului caricaturii se caracterizează printr-o decenţă a actului creativ şi prin deschiderea către conotaţii verosimile, chiar verificabile în biografiile celor intraţi în universul de talent al graficienilor ori al unor colegi de breaslă. M-am convins de această realitate ori de câte ori am avut prilejul de a vizita unele saloane de caricaturi, organizate în ţară sau în străinătate, ca şi de a vedea diverse albume din domeniul respectiv.
Pe de altă parte, îmi amintesc multe caricaturi stridente din anii copilăriei mele, care îi înfăţişau pe “Unchiul Sam” bând Coca-Cola, “reprezentantul Americii imperialiste” sau pe “Călăul Tito” ţinând o bardă plină de sânge în mână. Regăseam, de asemenea, caricaturi politice agresive, sfidând bunul gust şi decenţa unui act artistic veritabil, atunci când răsfoiam numerele revistei sovietice “Krokodil”, apărute în rafturile celor două librării locale. Fiind elev de liceu, mi-a trecut prin mână o carte penibilă, tipărită în anul 1962 la Editura Politică din Bucureşti sub titlul “Biblia hazlie” care conţinea numeroase caricaturi de prost gust cu diverse scene din “Vechiul Testament” şi “Noul Testament”, în speranţa că în acest fel va fi promovată “educarea ateistă a tinerei generaţii”. În acelaşi context, nu pot da uitării tragicul incident soldat cu 12 morţi şi 11 răniţi, întâmplat la Paris în ianuarie 2015; sângerosul episod fusese generat de publicarea, în săptămânalul satiric francez “Charlie Hebdo”, a unor caricaturi dure şi ofensatoare la adresa Islamului.
Închei articolul meu cu următoarea convingere: arta caricaturii este o dimensiune semnificativă a creaţiei, care nu poate fi tratată în nota derizoriului sau a excentricului, dar nici subordonată unor interese politice ori ideologice, generoasa ei misiune fiind riguros determinată în plan cognitiv şi educativ.
