Cella Delavrancea s-a născut în ziua de 15 decembrie 1887 la Bucureşti, fiind fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea şi a Mariei Lupaşcu, licenţiată în Filosofie şi Matematică, profesoară de liceu şi, în acelaşi timp, o talentată pianistă. La început în familie şi, ulterior, la Conservatorul de la Paris, Cella a ajuns – prin eforturi neobosite şi printr-o vocaţie de excepţie – o celebră pianistă şi profesoară de pian. La Conservatorul parizian, ea primise în anul 1909 Premiul I la pian, iar tatăl său, plin de fericire i-a trimis bunului prieten Caragiale, aflat la Berlin, următoarea depeşă: “Eram la Craiova. La dejun, o telegramă. N-am crezut. Era clar «premier prix». Noroc să-i dea Dumnezeu. Am citit şi citesc: «Cellica Delavrancea, premier prix» în ziarele franceze şi mi se pare că nu văz bine.”. În acelaşi an, în numărul din 4 mai al ziarului “Universul”, Ion Luca Caragiale scria următoarele cuvinte admirative: “Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta.”. Când se afla la Paris, după susţinerea unui recital, renumitul pianist şi dirijor franco-elveţian Alfred Cortot (1877-1962) i-a zis: “Regret numai un lucru, domnişoară, că nu aţi fost eleva mea.”, iar marele compozitor şi pianist italian Ferrucio Busoni (1866-1924) i-a dedicat Cellei Delavrancea un “Impromptu”. Din anul 1950, ea începe o carieră didactică prodigioasă ca profesoară la Liceul de Muzică din Bucureşti şi continuă predarea pianului la Conservatorul de Muzică din 1954 până la ieşirea sa la pensie. Printre elevi s-au aflat viitorii pianişti celebri Radu Lupu, Dan Grigore şi Nicolae Licăreţ.
În ţări europene, a concertat în duet cu George Enescu în recitaluri de sonate. Cella Delavrancea îl adora, definindu-l drept “cel mai mare violonist pe care l-am auzit”. Sunt elocvente următoarele amintiri: *“Toată viaţa lui Enescu este ţesută în Muzică neîntreruptă, slujită cu evlavie. A fost neîntrecut în toate, la vioară, ca dirijor de orchestră. George Enescu a fost o capodoperă a Naturii.” *“Îl socot un geniu pe George Enescu. A fost un geniu al viorii şi al pianului. Dacă ar fi fost lăsat să îşi dezvolte talentul pianistic, ar fi ajuns cel mai mare pianist din lume.” *“Să cânţi, însă, (alături de George Enescu – n.n.) cea mai pasionată sonată, fără să o fi lucrat împreună, era de-a dreptul imposibil. Pianul dictează timpii şi greutatea expansiunii melodice. M-am avântat în sonată ca în valurile mării. Am cântat-o aşa cum voiam eu. S-a revărsat în sală o atât de pătimaşă poveste, încât, la sfârşit, tăcerea tremura în fiecare dintre ascultători ca o revelaţie, iar Enescu şi cu mine, în picioare, eram amuţiţi. Când s-a potolit emoţia, Enescu s-a aplecat asupra mea şi mi-a mărturisit că niciodată, cu niciun pianist, nu avusese ca acum senzaţia de contopire artistică deplină. «Acelaşi har ne-a luminat.», mi-a şoptit şi mi-a sărutat mâna.” *“Bucuria mea de a cânta cu Enescu sonatele lui Beethoven, Mozart şi altora a fost întotdeauna la zenit din punctul de vedere al interpretării. Ne înţelegeam de la prima repetiţie. Mi-aduc aminte că îl rugasem, în preajma unui concert de trei sonate ale lui Beethoven, să nu exagerăm viteza finalului din sonata în Do minor. Enescu m-a liniştit. Dar, la Ateneu, în final, Enescu a pornit-o în goană nebună şi primejdioasă pentru partitura de la pian. Am cântat-o pe nerăsuflate, sărind de pe claviatură ca un cal de curse. Enescu, ascunzându-şi nasul cu mâna, râdea: «J’ai voulu voir si vous étiez capable de cette folie!» (Am vrut să văd dacă sunteţi capabilă de această nebunie! – n.n.). De atunci am devenit prieteni.”.
Cu prilejul aniversării centenarului naşterii sale, s-a organizat în data de 9 decembrie 1987 la Ateneul Român un concert festiv. Alături de “Regina Pianului” într-o elegantă rochie de catifea verde, a cântat pianistul Dan Grigore, unul din foştii săi elevi preferaţi. Am avut onoarea de a fi prezent la acel concert memorabil care mi s-a părut că fusese prea scurt. Dan Grigore a formulat atunci următoarele aprecieri despre Cella Delavrancea: “Era o fiinţă cu totul specială, un caracter ludic. Pe lângă cultura imensă pe care o avea, era o persoană cu o putere de comunicare şi cu o doză de empatie deosebite, un om care nu numai că m-a încurajat, dar mi-a influenţat enorm devenirea muzicală. Şi nu doar cea muzicală. Pronia mi-a făcut un mare cadou când mi-a oferit ocazia de a mă implica în organizarea centenarului ei… Femeile au reprezentări fizice ale unor ipostaze, au anumite moduri de interpretare unice. Nu am pătruns în misterul acestei lumi în «Si bemol» a Cellei Delavrancea; dacă aş fi încercat, m-aş fi pierdut.”. La rândul ei, Monica Lovinescu scria: “Faptul că acest centenar al Cellei Delavrancea a fost sărbătorit printr-un concert omagial în care ea însăşi s-a mai măsurat o dată cu Bach şi a coincis cu apariţia unei cărţi de memorialistică, trebuie considerat nu doar o victorie biologică asupra timpului, dar şi una de ordin spiritual cum rar îi este dat omului să dobândească.”.
Moştenind vocaţia tatălui său, Cella Delavrancea s-a remarcat, de asemenea, prin numeroase scrieri: nuvele; romane; amintiri; impresii de călătorie. În cartea “Dintr-un secol de viaţă”, apar numeroase pagini despre mari personalităţi ale culturii universale ca: Paul Valéry; Rainer Maria Rilke; Serghei Rahmaninov; Gabriel Fauré. Este autoarea volumelor publicate în timpul vieţii sale: “Vraja”; “O vară ciudată”; “Arpegii în ton major”; “Mozaic în timp”; “Trepte muzicale”.
Ca diplomat nu aş putea trece peste un episod din viaţa sa unde apărea Nicolae Titulescu. Cella Delavrancea îşi aminteşte întâlnirile cu dânsul: “Ne-am plimbat amândoi în toate pădurile din jurul Parisului. Îmi telefona din două în două zile, anunţând că vine să mă ia la plimbare după-amiază. Adeseori rămâneam acasă. Titulescu se plimba prin odaie, îmi recita părţi dintr-un discurs pregătit pentru şedinţa de la Geneva… îmi spunea că eu îl inspir pentru că ştiu s-ascult şi să subliniez ceea ce i se pare, şi lui, valabil.”.
Şi pe pictorul Theodor Pallady l-a marcat profund relaţia cu tânăra Cella sub aspect sentimental. Iată ce îşi amintea aceasta despre marele artist: “La ultima lui plecare la Paris, a sosit la mine îngândurat. L-am petrecut până în vestibul. Eram cu mâna pe clanţă şi el m-a sărutat apăsat pe gură. Nu mă sărutase niciodată, nici pe obraji. De Anul Nou i-am trimis o fâşie de hârtie unde imprimasem de mai multe ori desenul precis şi roşu al buzelor mele. Păreau ca nişte fluturaşi. În luna mai, s-a întors în ţară şi, ca de obicei, prezenta o nouă recoltă de pânze la Sala Dalles. Printre multe lucrări unde-şi afirmase subtilul act de creaţie, un tablou m-a făcut să roşesc. O floare, un plic deschis şi o hârtie albă cu nişte pete roşii semănând cu nişte fluturaşi. Era hârtia punctată cu urmele buzelor mele.”.
Cella Delavrancea a fost o prietenă intimă a Reginei Maria a României, colaborând în perioada Primului Război Mondial ca asistentă voluntară la spitalul din Coţofeneşti/un sat din judeţul Prahova. În caietele sale de amintiri, Regina scrisese aceste cuvinte: “A fost o mare bucurie s-o întâlnesc acolo pe Cella care se potriveşte de minune cu ceilalţi; toată lumea munceşte din greu şi sunt salvate multe vieţi fiindcă primesc îngrijire cât mai repede cu putinţă.”. La rândul ei, Cella Delavrancea îşi exprima aprecierile într-un articol intitulat “Maria, Regina României”, publicat în “Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români” (anul XX, pagina 15). Spicuiesc câteva fraze: “A voi să-i tălmăceşti sufletul înseamnă să reţii în palmele mâinilor firele de lumină pe care razele soarelui le aruncă pe unduirile apelor. Plămădită din elemente care rezistaseră furtunilor severe ale veacurilor, ea apăru într-o epocă de repezi schimbări pentru a aduce ţării de adopţiune statornicia unei naşteri de două ori regală, de două ori imperială… Ea luminează tot ceea ce atinge cu acea uşurinţă a zilei care risipeşte cenuşele umbrelor. Vremurile nu vor mai schimba nimic din această personalitate desăvârşită. Ele se îndepărtează de Ea pentru că au împlinit-o, oferind-o admiraţiei noastre.”.
Cella Delavrancea în vârstă de 103 ani pleca pe acel drum fără întoarcere la 9 august 1991, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din Bucureşti, dar lăsa în urma ei un chip mereu zâmbitor şi o forţă herculiană dedicată Muzei Euterpe.
