Sub un titlu pe care, după cum mărturiseşte, l-a ales cu multă grijă pentru a fi, în măsura posibilităţilor, atât relevant, cât şi original, filosoful, scriitorul şi eseistul Gabriel Liiceanu propune o incursiune jalonată de repere filosofice, dar accesibilă şi cititorului cu pregătire medie, în lumea fascinantă a gândirii umane şi, mai ales, o căutare a sensurilor şi definiţiilor posibile ale acestei gândiri.
”Nebunia de a gândi cu mintea ta”, lucrare dedicată memoriei filosofului Alexandru Dragomir (apărută la Editura Humanitas), caută asiduu aceste răspunsuri, fără însă a avea pretenţia de a da verdicte – ceea ce mi se pare în perfectă consonanţă cu misiunea unui filosof autentic, fiindcă – după cum spunea Henry Miller în ”Înţelepciunea inimii”, ”să înţelegi nu înseamnă să pătrunzi misterul, ci să-l accepţi, să trăieşti plin de seninătate alături de el, în el, prin el şi datorită lui”.
”Dar nu înseamnă asta că gândirea este obligată să se reinventeze odată cu fiecare fiinţă umană care îşi face intrarea în lume?”, se întreabă Liiceanu, şi continuă: ”de fapt, despre asta este vorba în paginile acestei cărţi, despre răspunderea fiecăruia dintre noi pentru mintea lui «naturală»”.
Drumul către adevăr este însă lung şi dificil, fiindcă, după cum observă autorul, nu ştim ce anume ne determină să apelăm la acea gândire în aparenţă nenecesară, să medităm asupra naturii şi sensurilor existenţei, asupra esenţei fiinţei umane, asupra definiţiei gândirii înseşi – aşa-numita ”gândire oţioasă”, de la latinescul ”otium”.
”Un loc în care singura acţiune este gândirea însăşi, iar singurul efect al acesteia este înţelegerea”, după cum o defineşte Liiceanu.
(Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu privitor la artă. Dacă omul ar fi un simplu mamifer mai evoluat, desprins din primate, ce nevoie ar avea să creeze simfonii, picturi, sculpturi, scenarii de film sau de carte? De ce l-ar satisface atât crearea, cât şi consumul de artă? Fără să ştiu exact care este originea omului, nu pot decât să trag concluzia că teoria evoluţionistă este fie greşită, fie incompletă).
Pornind de la o afirmaţie atribuită Sfântului Augustin, dar preluată şi distribuită de marele filosof român Constantin Noica, anume că ”în noi este ceva mai adânc decât noi înşine”, Liiceanu porneşte pe anevoiosul drum al înţelegerii şi al cunoaşterii de sine. Fiindcă gândirea noastră pare a avea rădăcini în ceva mai adânc decât propria noastră fiinţă, sau mai bine spus propria noastră fiinţă pare a fi mai mult decât un trup (cu care simţim) şi un creier (cu care gândim), un ”ce” care, după cum spune doar în aparenţă paradoxal Liiceanu, ”ne aparţine fără să ne aparţină”.
Sau, ca să fie pe de-a-ntregul explicit, că ”spiritul nostru este atât de imens ca întindere şi adâncime încât, deşi al nostru, noi n-avem cum să-l stăpânim în vastitatea peisajului lui”.
Dacă-mi este permisă o observaţie personală în acest amalgam de ”super-idei”, de enunţuri aparte, Liiceanu pare a căuta cu ardoare (ca orice filosof) un sens al existenţei, în lipsa căruia întreaga noastră viaţă ar fi un rateu. Şi, coroborând propriile idei şi observaţii cu cele ale altor personalităţi de marcă, precum Dragomir sau Noica, reuşeşte să schiţeze un traseu mai mult decât necesar pentru viaţă (şi interpretarea vieţii), însă pe care nu toată lumea îl poate înţelege şi, pe cale de consecinţă, accepta.
Aici e marea problemă: filosoful, ca şi Dumnezeu, ne spune care este traseul. Dar nu ne poate obliga să-l urmăm, noi îl putem respinge, în virtutea liberului-arbitru.
Deşi chiar şi în acest caz ne este propusă o soluţie: experienţa unui reformator al omenirii, ca de exemplu Moise, Buddha, Confucius, Socrate şi Iisus. Sau, raportat la scara zilelor noastre, chiar Noica.
Una dintre concluziile acestei minunate călătorii în lumea gândului, cu care îmi închei succinta prezentare, sperând că vă va trezi interesul pentru lectură, este că ”Cel mai adânc dintre adâncuri e omul universal din noi, cel care nu ucide, care nu minte, care cunoaşte compasiunea şi care, dacă greşeşte, cunoaşte căinţa”.
Desăvârşirea individuală devine, astfel, scopul ultim, însă păstrând personalitatea fiecăruia.
Cât despre cum anume, în societatea (consumistă, n.m.) contemporană, ”minciuna, violenţa şi crima pot să pătrundă în lume cu acte în regulă”, vă las să descoperiţi singuri, într-o amplă şi argumentată analiză din finalul volumului. Cele ”şase tipuri de dereglări contemporane” sunt expuse de filosof foarte explicit, argumentat şi pe înţelesul tuturor.
