În anii copilăriei petrecute la Roman/Judeţul Neamţ cumpăram periodic revista “Urzica” de la chioşcul de Difuzarea Presei din centrul oraşului moldav. “Urzica” fusese o revistă de satiră şi umor înfiinţată la 1 februarie 1949; în articolul cu caracter programatic publicat în primul său număr se arăta: “…într-o ţară în care sute de ani câteva zeci de mii de profitori au râs cum au vrut de popor, are şi poporul – în sfârşit, astăzi liber – dreptul la zâmbet.”. Nu prea înţelegeam caricaturile politice pe teme externe, inspirate sau chiar reproduse din revista sovietică “Krokodil”; în schimb mă amuzau desenele dedicate unor fenomene ca: specula; birocraţia; chiulul; neglijenţa; bacşișul ş.a. având printre autori pe caricaturiştii Eugen Taru, Cik Damadian, Nell Cobar ş.a. Când eram tânăr am văzut, de pildă, în “Almanahul Urzica”/1973 următorul anunţ neutru şi neinterpretabil în vreun sens anume: “Pierdeţi o noapte de neuitat la Restaurantul «Pomul cu surprize». Tarife accesibile pentru toate buzunarele: şi ale responsabililor şi ale ospătarilor. Specialitatea casei: ciuperci marinate cu ciupeli natur. Se va mânca şi se va dansa toată noaptea, dar mai ales se va dansa căci mişcarea e mai sănătoasă. Deviza noastră: «Decât o friptură crudă, mai bine un client ars.». La miezul nopţii tombola cu tragere specială la măsea.”. Îmi amintesc până astăzi următoarea caricatură inocentă: pe peretele unei frizerii era tabloul unui leu din junglă sub care scria: “Nu primim bacşiş!”. Apariţia revistei “Urzica”a fost bilunară şi apoi lunară. După evenimentele din decembrie 1989 aceasta şi-a încetat existenţa. În octombrie 1991 s-a înfiinţat un săptămânal de satiră şi investigaţie, denumit“Academia Caţavencu”. După falimentul firmei editoare, în cursul anului 2011 a fost fondată o nouă publicaţie cu denumirea “Caţavencii”.
“Urzica” şi “Academia Caţavencu” au avut mai mulţi “strămoşi” în publicistica satirică românească şi la aceştia mă voi referi în cele ce urmează:
*Primul ziar umoristic din istoria presei noastre a fost “Ţânţaru” apărut sub conducerea lui C.A. Rosetti şi N.T. Orăşanu, dar acesta a avut o existenţă foarte scurtă: din 28 februarie până în 15 august 1859. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea existau doar în Bucureşti circa 300 de reviste satirice printre care: “Satyrul”, “Satira”, “Moş Teacă”, “Urlătoarea”, “Veselia”, “Zeflemeaua” ş.a.
*“Moftul Român” a apărut la 24 ianuarie 1893 ca revistă umoristică bisăptămânală condusă de Ion Luca Caragiale – director şi Anton Bacalbaşa – prim redactor. Ţintele individuale ale criticii găzduite de această publicaţie erau: i) Bogdan Petriceicu Haşdeu care decăzuse în experienţe spiritiste după moartea fiicei sale Iulia în 1882; Caragiale transformase, de pildă, titlul operei acestuia, “Etymologicum magnum romaniae” în “Magnummophtologicum”, iar subtitlul publicaţiei era “revistă spiritistă naţională, organ bi-hebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia-Traiană”; ii) Alexandru Macedonski care devine Macabronsky în parodia scrisă de Caragiale, “Baladă (Simbolistă macabră)”. Caricaturile lui Aurel Jiquidi apăreau pe prima pagină a revistei; erau grupate sub titlul generic “Monoclul în patru timpuri” în nr. 7 din 19 februarie 1893 câte patru portrete caricaturale ale lui Petre P. Carp, Jacques Lahovari şi M. Papamihalopolu, iluştri purtători de monoclu. La revistă colaborau George Ranetti, Alexandru Cazaban, I. Alexandru Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, Petre Liciu ş.a. Autorii îşi semnau articolele cu numele reale sau cu pseudonime; de pildă, Ranetti avea pseudonimele Tarascon, Farmazon, Menelic.
*“Ghimpele” a fost o revistă satirică a cărei existenţă a început la 28 mai 1866 şi a încetat la 8 aprilie 1879. Proprietarul ei T.I. Stoenescu (alias Hai-hui, Grivei) îşi avertiza astfel cititorii: “Toţi ştiţi, amici lectori, că «Ghimpele» nici nu sfâşie, nici nu răneşte. «Ghimpele» înţeapă, deşteaptă spiritul şi îndreaptă moravurile. Este adevărat că pe ici, pe colo se lasă câte un of.”. Pentru o anumită perioadă Caragiale a colaborat la “Ghimpele” susţinând “Cronica literară”, “Cronica fantastică” şi “Cronica sentimentală” pe care le semna cu pseudonimele Car şi Palicar.
Citez în continuare din numărul 35 (anul XV, 1 septembrie 1874) câteva fragmente ale poeziei “E minune!”, permiţându-mi să adaptez uneori limbajul arhaic al acesteia: “De când te lăsai, iubită/Izolată şi-n plânsori/De-atunci inima-mi cernită/Nu mai are sărbători!/De-atunci plâng şi scot suspine,/De-atunci sunt cam zăpăcit!/De-atunci zile n-am senine!/Vai! minut n-am liniştit!/Şi unica-mi consolare/În acest trai detestat/E când sug cu poftă mare/Ţuica ce-aici am aflat,/În acest local de clică/Unde sunt mai mult ceva/Ca în Ieşi, urbe antică,/Când stam tot lângă mata!/De aceea, când la tine/Eu adesea mă gândesc/Şi din juru-mi orice bine/Fuge şi mă prăpădesc/Că nu suntem împreună/De-amor pur să discutăm/Şi în ora oportună/Cupa vieţei să secăm/Pe dată-mi răsuci mustaţa/Şi barbonul zvăpăiat,/Trăgând ţuică-mi reiau viaţa,/De pericol sunt scăpat!/Ţuica a-ntrecut Cotnarul/Ce ades curagiu-mi da,/E mai dulce ca nectarul/Ce pe Zei îi transporta!/Să strigăm: «Ţuica trăiască!/Ea consolă pe-abătut;/Şipotu-i să se mărească!/E minune la băut!».”.
*“Furnica” a fost înfiinţată în anul 1904 de George Ranetti şi N.D. Ţăranu; caricaturile aparţineau lui Ary Murnu. Denumirea revistei a fost explicată pe larg în primul său număr de către G. Ranetti: “În lumea insectelor sunt mari seniori care atrag privirile prin strălucirea podoabelor lor şi ale căror aripi bogat colorate sau ale căror cuirasate scânteietoare de aur şi pietre scumpe desfid orice asemănare cu giuvaericalele noastre meşteşugit cizelate. Mai umilă e harnica furnică; ea n-are rochie strălucită, rochii cu culori vii, cu reflecte de smarald ori de rubin; natura a îmbrăcat-o cu mohorâtul veşmânt al lucrătorului… Să nu ne amăgim, însă, dacă modestia sa e reală, slăbiciunea ei nu e decât aparentă… «Furnica» nu va cruţa nicio osteneală, nicio jertfă spre a-şi asigura: numărul cititorilor; inteligenţa celor mai preţuite pene ale scriitorilor noştri; în sfârşit, unirea tuturor spre a înzestra publicistica română cu o revistă care să împace toate gusturile, toate nevoile şi să nu lipsească din casa nimănui… Revista «Furnica» nu va înţepa veninos niciodată. Se va mărgini să ciupească.”.
Tot în primul număr al acelei reviste George Ranetti venea cu o ştire la rubrica intitulată “Ecourile Săptămânei”: “Înainte de apariţia «Furnicii», într-una din nopţile petrecute la «Berăria Gambrinus» Iancu Brezeanu, zis şi candelabrul «Teatrului Naţional», foarte îndârjit, ne combătea: «Ranetti şi Ţăranu scot «Furnica»? Am să scot eu altă revistă «Mirmicofagul» şi am să-i mănânc! Ţinem să declarăm că ameninţarea ilustrului artist nu ne înspăimântă deloc. Nu, el nu ne poate mânca. Cel mult o să ne bea.».”.
În numărul 104 care marca împlinirea a doi ani de la publicarea revistei apăreau aceste versuri grupate sub titlul “Aniversarea Noastră”: “Frâng turta de doi ani «Furnicii»!/Cu drag o-ntâmpină amicii/Şi cu respect ai săi duşmani/După doi ani./Era mai multă plictiseală/În ţară, fără îndoială./Mai multe Smare (aluzie la jurnalista Smaranda Gheorghiu de la “Universul”, poreclită “madam Smara” – n.n.) şi Cârţani (aluzie la Badea Cârţan care mersese pe jos până la Roma – n.n.)/Acum doi ani./Însă «Furnica»-n veci zglobie/Aduse-n inimi veselie,/Lovind în proşti şi-n calpuzani (falsificatori de bani – n.n.)/Timp de doi ani./Sus fruntea-ţi, sus, «Furnica» dragă!/Îţi strigă azi o ţară-ntreagă,/Aristocraţi şi mitocani/După doi ani.”.
Închei însemnările mele cu următoarea remarcă a lui Tudor Muşatescu: “Nu cred că există om care să iubească gluma mai mult decât românul. Mulţumit sau nu, vesel sau amărât, la chef ca şi la înmormântare, în casa lui ca şi pe acoperişul vagonului pe care călătoreşte spre zonele tuturor nădejdilor noastre, oricând şi oriunde românul are totdeauna gluma pe buze. Şi a lui şi a altora.”.
