Al. Florin Țene
În istoria literaturii române postbelice, cazul lui Dinu Săraru ocupă o poziție liminală – între estetica ruralului „transfigurat ideologic” și recuperarea narativ-meritocratică a identității țărănești, între teatrul „mic” ca epicentru cultural alternativ și instituționalitatea culturală monumentală (TNB), între protocronism și nostalgia restaurativă. Născut la 30 ianuarie 1932, la Râmnicu Vâlcea, Săraru a traversat toate marile straturi ale culturii publice românești: radio, presă scrisă, televiziune publică, instituții teatrale majore. Parcursul său – de la cronicar al Radiodifuziunii la director al Teatrului Mic și ulterior al Teatrului Național „I.L. Caragiale”^1 – este simultan o poveste despre discursul cultural al epocii comuniste și despre încercarea (uneori timidă, alteori patetic afectată de retorică) de supraviețuire în tranziție.
În planul literaturii, trilogia țărănească (începută cu Niște țărani, 1974) l-a impus drept romancier al „epopeii colectivizării”. Critica actuală recunoaște însă ambiguitatea acestei epopei – nu atât una de tip „documentare sociologică”, cât o „formă nobilizată a etosului rural transferat spre romanul moral” (formularea aparține exegetului Aureliu Goci)^2. După 1990, odată cu modificarea criteriilor de legitimitate, aceste romane au devenit obiectul unor lecturi reevaluative, necruțătoare în raport cu „complicitatea de stil” și „estetica adeziunii tăcute” – dar fără a invalida integral literaritatea lor.
Este semnificativ că Săraru propune și un alt filon: romanul politic și romanul despre mecanica puterii – Ciocoii noi cu bodyguard (2004) – care devine filmul Ticăloșii (2007). Aici se conturează „linia satirică deconspirativă”, tardivă, dar în consens cu „noul gust post-2000 pentru demascarea sistematică a corupției”. Această mutație arată că Săraru poate fi citit și ca un autor post-comunist, nu doar ca un produs „cultural al epocii național-socialiste românești” (în sensul plastic sugerat de H.-R. Patapievici).
În Clipa (1976), text ecranizat (regia Gheorghe Vitanidis), apare intensitatea psihologică – romanul momentului istoric dramatic, romanul „fracturii axiologice”. Tot aici se poate identifica germenul acelei „istorii subtextuale a fricii colective”, care astăzi permite o reevaluare estetică dincolo de clivajul moral.
După 2000, Săraru devine și personaj (nu doar autor). Intrarea în categoria „exponenților protocronismului”^3 îl expune unei paradigme diferite a receptării. Viața lui devine literatură secundă.
În sinteză critică: Dinu Săraru rămâne – în canonul românesc – unul dintre ultimii „povestitori rurali de tip epic” ai secolului XX, cu o acceptare fluctuantă între canonul critic și canonul mediatic, între romanul „agendei istorice” și romanul de piață editorială.
Dincolo de controverse, cazul Dinu Săraru este indispensabil pentru înțelegerea romanului rural postbelic, a „ficțiunii colectivizării”, a metabolismului dintre literatură și instituție, precum și a mutației culturale post-1989. Lectura sa trebuie să se facă fără patimă ideologică – altfel se repetă exact mecanismele epocii pe care istoria lui a străbătut-o.
Note critice
Funcțiile sale instituționale sunt un caz exponențial pentru relația literaturii cu aparatul statului cultural socialist.
Exegeza lui Aureliu Goci este fundamentală pentru o lectură echilibrată (în afara partizanatelor).
În Raportul Tismăneanu (2007) – includerea sa nu e literară, ci ideologică: această poziționare a distorsionat receptarea post-2007.
Bibliografie selectivă
OPERA
Niște țărani, Editura Eminescu, București, 1974.
Clipa, Editura Eminescu, București, 1976.
Dragostea și Revoluția (I–III), Editura Eminescu, 1981–1986.
Ciocoii noi cu bodyguard, Editura Rao, București, 2004.
Ultimul țăran din Slătioară, Editura Adevărul Holding, 2013.
CRITICĂ / EXEGEZĂ
Aureliu Goci, Dinu Săraru și reconvertirea romanului în poveste, Editura Semne, București, 2002.
George-Andrei Cristescu, articole în Adevărul, martie 2024 (necrolog și contextualizare biografică).
Dan Andronic, articolul memorialistic publicat în Evenimentul Zilei, 3 martie 2024.
Documente istorice / contextualizări
Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Raport Tismăneanu), București, 2007.
