Ionuț Țene
Despre dor s-a scris enorm în ultimele două secole ale literaturii și filosofiei române. Am citit despre ”dorul” lui Eminescu în cărțile lui Ion Vatamaniuc, iar Lucian Blaga în ”Orizont și stil” sau ”Spațiul mioritic” a descris dorul pe sufletul românului. Iar Constantin Noica în ”Sentimentul românesc al ființei” a creionat această vocabulă unică în limba română la nivel literar, care nu se poate traduce în nicio limbă străină. Subiectul despre dor l-am crezut închis până ce am citit, pe plajele Greciei, o carte excepțională ”Dorul – condiția românească a ființei” de George Remete, apărută la Editura Paideia, anul acesta, în București.
Am început să citesc cartea sceptic, sub semnul interogației: Ce poate aduce ceva nou teologul George Remete despre ”dor” față de Noica și Blaga. Scepticismul meu s-a accentuat după primele pagini crezând că transformă filosofarea despre ”dor” într-o teologhisire. M-am înșelat, studiul este fascinant și se citește pe nerăsuflate. De fapt, George Remete duce mai departe teoriile despre dor, dincolo de Eminescu, Blaga și Noica. Autorul abordează ”dorul” din punctul de vedere al lui Heidegger, ca o stare de deschidere a dasein-ului, un fel de ”lichtung”, o iluminare a sufletului în setea sa spre Ființă. Din primele capitole autorul îi surclasează pe Blaga și Noica, considerând interpretările acestora despre ”dor”, doar din punct de vedere sentimental și artistic, fără să ducă mai departe setea de absolut pe care românul o încastrează în această vocabulă inconfundabilă. Pentru George Remete ”dorul” este starea de deschidere a omului spre Ființă. Interpretând baladele populare și literatura română, autorul oferă exemple unice despre setea de absolut a românului, care nu este sentimentală și artistică cum credea Blaga și Noica, ci profundă și gravă, o sete nebună după integrarea în Ființă. Dorul nu este o digresiune, ci ceva fundamental, funciar. Autorul depășește inteligent interpretarea teologică a dorului, creionată de Nichifor Crainic, ca o ”nostalgie a paradisului”, o reîntoarcere a sufletului la starea edenică și paradisiacă. De fapt, ”dorul” în concepția lui George Remete este o ființare, o integrare în înveșnicire a omului, o perpetuă căutare de plonjare în starea inițială a creației. Polemic cu Noica, autorul Remete consideră dorul o condiție filosofică, nu legată de sentiment ca la filosoful de la Păltiniș. Paradoxal, în viziunea lui George Remete, poporul român a fost mai profund decât Baga și Noica în înțelegerea dorului ca stare ființială de restaurare a creației. Basmul ”Tinerețe fără bătrânețe” impune tema dorului, care-l scoate pe Făt-Frumos din corsetul lumii, plonjându-l în setea uitării de sine pentru o ”eternă reîntoarcere” în arhetipul Ființei. Aici, George Remete este mai degrabă un continuator al lui Mircea Eliade. Dorul este nu numai entelehia gândirii, ci chiar energia și entelehia ființei. În acest sens, dorul este o luptă împotriva neființei. Poporul român, ca și popor creștin, a perceput dorul ca un vehicol spre îndumnezeire, ca o intrare în comuniune cu Ființa. Doar ateii percep lumea ca neființă, românul trăiește cu ardoare setea de absolut pentru restaurarrea omului primordial în Ființă. Dorul îl face pe român deplin. Dorul este ekstaza sau duhul ființei. Prin dor românul trece dincolo de ființare în unul lui ”Eu sunt”. Dorul este devenirea întru Ființă, lucru pe care nu l-a priceput Cioran cu paradoxurile sale pe placul occidentalului futil. Dorul este o tensiune existențială care-l face pe român să aibă parte de o unicitate telurică. Nu întâmplător românul are cuvântul intraductibil ”dor”, pentru că el ca popor pastoral a fost în ”ieșirea din istorie”, un contemporan cu Ființa. Anistoricul criticat de Cioran a fost în realitatea fecundă o trăire inițiatică în inițial a românului însetat de absolut. Da, românul contemporan cu Miorița a fost ”păstorul Ființei”. Miorița nu este fatalismul, ci o altă realitate, cea adevărată, de ”eternă reîntoarcere” în Ființă. Rolul ”dorului” este să înnebunească limitele firii. Prin ”dor” românul sparge limitele existenței cotidiene pentru a se restaura în Ființă. George Remete a înțeles în analiza sa exhaustivă, cu citate abundente și punctuale din literatura română, că dorul este o condiție filosofică a poporului român, unică prin felul său de ”contemporan” cu Ființa. Dorul sparge natura limitelor omenești, asta a înțeles românul prin baladele sale populare. Dorul este la români o substanță și o persoană care se întrupează în Ființă. Pentru George Remete dorul este și o revoltă a neființei, a muritorului față de muritor. Dorul la români reprezintă o răzbunare istorică a românilor față de un trecut umilitor și devastator.
Românul a ajuns să fie interesat doar de esențele și unitatea cu Ființa. ”Dorul este măsura sufletului omenesc în general și al celui românesc în special. Așa după cum orice literat român se califică în funcție de cât înțelege din Eminescu, tot astfel orice om se califică în funcție de cât înțelege din dor: atâta ești, cât dor ai! Dorul este lamura sufletului românesc, este tot ce are el mai gingaș, fraged, delicat, subtil, tandru și totuși profund și puternic; îndrăgostit și totuși sobru și grav; dulce și totuși amărui; concret și totuși inefabil; material și totuși spirit pur; total uman și totuși total divin; concretizat în relativ și totuși setos de absolut; îmbătat de voluptate și totuși dornic de simplitate, de „sărăcia cu marile-i seninuri” (V. Voiculescu). (…)Dorul românesc e unic pentru că exprimă un paradox unic: căci el e atât o revoltă cât și o revanșă. El este cea mai dumnezeiască revoltă și totodată revanșă: a ființei față de neființă, a relativului față de absolut, a limitei față de infinit, a omului față de Dumnezeu, a timpului față de eternitate, a muritorului față de nemuritor, a frumosului românesc față de mizeria și nedreptatea care l-au asaltat în toată istoria. Dorul este revanșa sufletului românesc față de limitele, nenorocirile și nebuniile care l-au sugrumat și umilit în istorie: o răscumpărare cuminecătoare, cu asupra de măsură. Dorul (…) este mărturia românească supremă în fața Absolutului și justificarea Ființei românești în fața lui Dumnezeu” scrie George Remete.Cartea lui George Remete scrisă într-un stil proaspăt și antrenant mi-a adus aminte de ”Sensul creației” lui Nicolae Berdiaev, adică un referențial cum trebuie să înțeleagă un teolog ființarea filosofică. Opera lui George Remete este o contribuție substanțială la filosofia condiției umane în general și a celei românești în special, pe care nu credeam să o mai scrie cineva după giganticul gânditor Constantin Noica. Dorul nu este numai un cuvânt intraductibil, ci o stare de ființare a poporului român spre restaurarea paradisului inițial. ”Anistoricitatea” poporului român este o restaurare a Edenului, dincolo de clipele trecătoare a unei istorii lumești. ”Dorul” a fost protestul intraductibil al românilor față de persecuțiile istorice și o astâmpărare a setei de Dumnezeu prin cuvânt.
