Al Florin Țene
Ideea existenței lui Dumnezeu traversează întreaga istorie a gândirii umane, de la miturile arhaice până la reflecțiile metafizice moderne. Întrebarea „dacă Dumnezeu nu este” nu reprezintă doar o negare teologică, ci o problemă ontologică fundamentală: ce mai rămâne din lume, din om și din sens, în absența unui principiu absolut? Afirmația că, fără Dumnezeu, „nu este nimic – nici sus și nici jos, nici bine și nici rău, nu există culorile, ar fi un haos generalizat” concentrează, într-o formulă aproape apofatică, una dintre cele mai vechi intuiții ale filosofiei: Dumnezeu ca temei al ordinii și al diferenței.
În tradiția metafizică clasică, Dumnezeu este conceput drept ens a se, Ființa care există prin sine și care conferă existență tuturor celorlalte lucruri. La Platon, ideea Binelui este principiul suprem care face posibilă atât cunoașterea, cât și existența. La Aristotel, „Motorul nemișcat” este cauza ultimă a mișcării și ordinii cosmice. În această paradigmă, a spune că Dumnezeu nu există echivalează cu a dizolva însăși structura realității.
Fără un principiu absolut, nu mai poate fi justificată stabilitatea ființei. Lumea devine o succesiune de fenomene contingente, lipsite de fundament ultim. „Nici sus și nici jos” nu mai sunt simple orientări spațiale, ci simboluri ale pierderii reperelor ontologice: nu mai există ierarhie a valorilor, nici ordine a sensurilor.
Dimensiunea morală este inseparabilă de problema lui Dumnezeu. În gândirea creștină, binele nu este o convenție, ci o realitate întemeiată în natura divină. Sfântul Augustin afirma că răul nu este o substanță, ci o lipsă a binelui (privatio boni), iar binele își are izvorul în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, binele și răul nu mai au un criteriu absolut, devenind relative, negociabile, dependente de contexte sociale sau istorice.
Într-o lume fără Dumnezeu, „nici bine și nici rău” nu înseamnă libertate deplină, ci indeterminare morală. Această indeterminare poate conduce, așa cum avertiza Dostoievski, la ideea că „totul este permis”. Haosul moral nu este doar o abstracție filosofică, ci o realitate istorică observabilă în momentele în care transcendența este radical negată.
Afirmația că, fără Dumnezeu, „nu există culorile” poate fi interpretată simbolic. Culorile nu sunt doar fenomene optice, ci semne ale diversității, ale frumuseții și ale sensului. În tradiția biblică și patristică, creația este o „carte” scrisă de Dumnezeu, plină de semnificații. Lumea este inteligibilă pentru că poartă amprenta Logosului.
În absența lui Dumnezeu, lumea își pierde transparența simbolică. Ea devine opacă, redusă la materialitate brută. Frumusețea nu mai trimite dincolo de sine, ci este consumată imediat, fără profunzime. Haosul generalizat nu este neapărat unul fizic, ci unul al sensului: lucrurile există, dar nu mai „spun” nimic.
Conceptul de haos este, în mod tradițional, opus Logosului. În Evanghelia după Ioan, Logosul este Cuvântul prin care toate au fost făcute. Dumnezeu nu creează haos, ci ordine, diferență, armonie. Dacă Logosul este eliminat, lumea se fragmentează într-o pluralitate incoerentă de fapte și impulsuri.
Filosofia modernă, în special cea existențialistă, a explorat consecințele acestei rupturi. La Nietzsche, „moartea lui Dumnezeu” deschide drumul nihilismului, adică al pierderii sensului suprem. Omul este obligat să creeze valori într-un univers indiferent, dar această creație este fragilă și reversibilă. Haosul nu este depășit, ci doar mascat temporar.
A nega existența lui Dumnezeu nu este un simplu act intelectual, ci o mutație radicală în modul de a înțelege realitatea. Fără Dumnezeu, dispare fundamentul ontologic al lumii, criteriul moral absolut și sensul simbolic al existenței. „Nici sus și nici jos, nici bine și nici rău” devin expresii ale unei dezorientări profunde, iar „haosul generalizat” nu este doar o metaforă, ci o consecință logică a pierderii Logosului.
Prin urmare, Dumnezeu apare nu doar ca obiect al credinței, ci ca principiu al ordinii, al diferenței și al sensului. Chiar și atunci când este negat, El rămâne prezent ca absență dramatică, ca gol care explică haosul lumii fără transcendență.
Problema existenței lui Dumnezeu nu este doar una teologică, ci una profund ontologică și axiologică. A întreba ce se întâmplă „dacă Dumnezeu nu este” înseamnă a interoga însăși posibilitatea existenței ordinii, a sensului și a valorilor. Afirmația că, fără Dumnezeu, „nu este nimic – nici sus și nici jos, nici bine și nici rău, nu există culorile, ar fi un haos generalizat” concentrează într-o formulă poetică o intuiție filosofică majoră: Dumnezeu nu este doar un „obiect” al credinței, ci temeiul ultim al realității.
În tradiția gândirii europene, de la Platon până la Heidegger, Dumnezeu sau Absolutul funcționează ca principiu al coerenței lumii. Negarea acestui principiu nu conduce automat la eliberare, ci, adesea, la dezagregarea reperelor fundamentale ale existenței.
Metafizica clasică identifică în Dumnezeu cauza primă și necesară a tuturor lucrurilor. La Platon, Ideea Binelui este „dincolo de ființă”, dar face posibilă atât existența, cât și cunoașterea ei. Aristotel dezvoltă această intuiție prin conceptul de Motor nemișcat, cauza finală a mișcării și ordinii cosmice.
În tradiția creștină, această viziune este aprofundată: Dumnezeu este ipsum esse subsistens (Toma d’Aquino), existența însăși care se susține pe sine. Dacă acest principiu este eliminat, ființa nu mai are un temei ultim. Existența devine pur contingentă, lipsită de necesitate și stabilitate. Expresia „nici sus și nici jos” capătă astfel sens ontologic: dispar ierarhiile ființei, diferențele dintre esențial și accidental, dintre superior și inferior.
Fără Dumnezeu, lumea nu se destramă neapărat fizic, dar se dizolvă metafizic: ea nu mai „stă” pe nimic.
Dimensiunea morală este inseparabilă de problema transcendenței. În gândirea patristică, binele nu este o construcție umană, ci o realitate obiectivă, întemeiată în Dumnezeu. Sfântul Augustin definește răul ca absență a binelui (privatio boni), nu ca o substanță autonomă. Prin urmare, binele precede ontologic răul și își are izvorul în Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu nu există, binele și răul își pierd fundamentul absolut. Ele devin simple convenții sociale, produse ale voinței majorității sau ale raporturilor de putere. Afirmația „nici bine și nici rău” exprimă exact această suspendare a criteriului moral ultim. Nietzsche va duce această idee până la capăt, proclamând „moartea lui Dumnezeu” și necesitatea unei reevaluări totale a valorilor.
Însă această reevaluare deschide drumul nihilismului: în lipsa unui reper transcendent, valorile sunt fragile, reversibile și, în ultimă instanță, arbitrare. Haosul moral nu este o ipoteză teoretică, ci o consecință istorică observabilă.
Afirmația că, fără Dumnezeu, „nu există culorile” trebuie înțeleasă simbolic. Culorile reprezintă diversitatea, frumusețea și capacitatea lumii de a semnifica. În tradiția biblică și în gândirea lui Mircea Eliade, lumea este transparentă sacrului: realitatea vizibilă trimite dincolo de sine, către un sens transcendent.
Creștinismul introduce conceptul de Logos: Cuvântul divin care structurează creația și o face inteligibilă. Frumusețea lumii nu este autonomă, ci participativă – ea reflectă frumusețea divină. În absența lui Dumnezeu, această participare dispare. Lumea nu mai este simbol, ci simplu obiect.
„Dispariția culorilor” înseamnă pierderea profunzimii existenței. Frumosul devine decorativ, binele – utilitar, adevărul – relativ. Realitatea se aplatizează, iar experiența umană devine una strict funcțională.
Haosul este, în gândirea clasică, opus Logosului. În Facerea, creația este o trecere de la haos la ordine prin cuvântul lui Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, „toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.
Negarea Logosului conduce inevitabil la fragmentare. Heidegger va descrie această stare ca „uitare a Ființei”: omul modern trăiește într-o lume dominată de tehnică și calcul, dar lipsită de sens ultim. Haosul nu este neapărat violență sau distrugere vizibilă, ci dezorientare ontologică: lucrurile există, dar nu mai au semnificație.
Astfel, „haosul generalizat” nu este o metaforă apocaliptică, ci descrierea unei lumi în care unitatea, sensul și finalitatea au fost pierdute.
Dumnezeu apare, în această perspectivă, nu doar ca obiect al credinței religioase, ci ca principiu al ordinii ontologice, morale și simbolice a lumii. A nega existența Lui înseamnă a accepta o realitate fără fundament ultim, fără criteriu moral absolut și fără sens transcendent.
„Nici sus și nici jos, nici bine și nici rău” devin expresii ale unei lumi dezrădăcinate metafizic, iar „dispariția culorilor” simbolizează pierderea frumuseții ca revelație a sensului. Dumnezeu rămâne astfel indispensabil nu doar pentru teologie, ci pentru însăși inteligibilitatea existenței.
Al.Florin Țene
Bibliografie
Biblia, traduceri canonice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă.
Augustin, Confessiones, Ed. Humanitas, București.
Augustin, De civitate Dei, Ed. IBMBOR.
Platon, Republica, trad. rom., Ed. Humanitas.
Aristotel, Metafizica, Ed. Științifică.
Toma d’Aquino, Summa Theologiae, selecții, Ed. Polirom.
Nietzsche, Friedrich, Știința voioasă, Ed. Humanitas.
Heidegger, Martin, Introducere în metafizică, Ed. Humanitas.
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas.
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia.
Biblia, Evanghelia după Ioan, traduceri canonice.
Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, București.
Augustin, De civitate Dei, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă.
Platon, Republica, trad. rom., Ed. Humanitas.
Aristotel, Metafizica, trad. rom., Ed. Științifică.
Toma d’Aquino, Summa Theologiae, selecții, Ed. Polirom.
Nietzsche, Friedrich, Știința voioasă, Ed. Humanitas.
Heidegger, Martin, Introducere în metafizică, Ed. Humanitas.
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas.
