Educaţia naţională urmează să funcţioneze după trei legi distincte: Legea învăţământului preuniversitar, Legea învăţământului universitar, Legea privind statutul personalului didactic. Proiectele lor vor apărea după alegerile europarlamentare, deci după 26 mai.
Factorul de coeziune între legile preconizate îl va constitui rolul economic al educaţiei în progresul ţării. Deocamdată, se desfăşoară dezbateri ale profesorilor în judeţe, cu participare ministerială. Ulterior, proiectele de legi vor fi elaborate, supuse dezbaterii publice, apoi celei legislative. Până va fi să apară noua legislaţie în domeniul educaţiei, legea actuală este supusă în continuare modificărilor.
Importanţa decisivă a educaţiei ca sistem funcţional pentru economia ţării este evidenţiată de către ministrul educaţiei naţionale, Ecaterina Andronescu, prin felul cum defineşte filosofia noii legislaţii în domeniu: „Pornim de la rolul pe care îl are educaţia în orice ţară, un rol economic (o ţară nu poate prospera fără educaţie), un rol de echilibru pe care îl are în societate”.
Punerea educaţiei naţionale la baza progresului economic al ţării dă speranţe în ceea ce priveşte coerenţa conceptuală a sistemului educaţional românesc. Altfel, se pot formula îndoieli, pot apărea şi motive de teamă în perspectiva existenţei a trei legi distincte în domeniul educaţiei. Îngrijorările ar fi să apară cu privire la abordarea unitară, ca sistem, în condiţiile în care educaţia naţională ar urma să fie guvernată prin trei legi, dintre care două se vor referi fiecare în parte la nivelurile de funcţionare (cel preuniversitar şi cel universitar), pe când o a treia lege va viza la un loc capitalul uman de la ambele niveluri. Cum vor fi reglementate probleme generale de salarizare, de dialog social, de îndatoriri, mai ales că doamna ministru Ecaterina Andronescu accentuează că „este foarte important să avem o lege care să confere statut personalului didactic, cu drepturi şi obligaţii”? Pe deasupra, nu există semne că va dispărea curând anomalia instituţională care la această oră ţine ruptă în două cercetarea, una fiind considerată cea din universităţi, şi alta, cea din institute. În aceeaşi ordine de idei a împrăştierii răspunderilor, a ţintelor, a resurselor şi a reglementărilor, este de amintit responsabilizarea concomitentă în problematica tinerilor şi a Ministerului Educaţiei Naţionale, şi a Ministerului Tineretului şi Sportului.
Tratarea separată sub aspect legislativ a învăţământului preuniversitar şi a celui superior poate fi considerată surprinzătoare având în vedere şi că Programul de guvernare 2018-2020, în capitolul „Politici în domeniul educaţiei”, promovează unitatea celor două niveluri şi enumeră între măsuri „consolidarea relaţiilor de parteneriat între învăţământul superior şi cel preuniversitar, în formarea iniţială și continuă pentru cariera didactică, prin care să se asigure adecvarea conţinuturilor şi metodelor la nevoile de formare a cadrelor didactice, cu implicații în dezvoltarea personală și profesională a acestora și creșterea prestigiului profesional al dascălilor”.
Acelaşi document programatic formulează ca obiectiv „regândirea modalităților de avansare în carieră pentru cadrele didactice, astfel încât aceasta să se realizeze în baza unor criterii și procese relevante”. Unde în altă parte decât în universităţi (cu precădere, în marile noastre universităţi) pot fi parcurse şi certificate programele de formare continuă pentru obţinerea gradelor profesionale şi avansarea în carieră?! Cerinţa concentrării la nivel universitar a atestării evoluţiei profesionale din preuniversitar este cu atât mai mare, cu cât au proliferat (cu diluarea calitativă inerentă) contextele formare şi atestare, de obţinere a unor credite transferabile şi puncte cuantificabile. Cât despre „criterii şi procese”, care pot fi mai relevante decât cele care să arate prestaţia de fiecare zi a profesorului la catedră şi rezultatele la învăţătură ale elevilor şi studenţilor?!
