Ministerul Cercetării şi Inovării a fost înglobat la nivel guvernamental în structura educaţională, rezultând Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a fost comasat cu Centrul Național de Evaluare și Examinare şi a rezultat Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație. Admiţând ca normale coexistenţa instituţională a educaţiei şi cercetării şi punerea ştiinţelor educaţiei în folosul politicilor în domeniu, nu poate fi ignorată trecerea activităţii de cercetare la un statut de asociat, pe care antecedentele şi realitatea prezentă o fac să pară trecere în plan secund.
Cercetătorii în ştiinţele educaţiei consideră că „pierd statutul de neutralitate profesională, prin alipirea cu o instituție în care salariații sunt funcționari publici, instituție care va fi condusă de o persoană numită sau subordonată politic. Chiar dacă încadrarea în administrația centrală poate aduce unele creșteri salariale (la ora actuală, salariile cercetătorilor fiind de două-trei ori mai mici decât cele ale funcționarilor), cercetătorul îşi pierde independența în raport cu politicul. Funcționarea ISE ca instituție de sine stătătoare, guvernată de legislația cercetării științifice, garanta o selecție a conducerii și a personalului pe criterii de competență profesională, strict reglementate de această legislație. Schimbarea statutului cercetătorului în funcționar public sau simplu personal contractual, deschide calea ocupării unor posturi de către clientela politică (până acum, aceasta putea accede doar în zona administrației publice, nu și în zona cercetării științifice). Un cercetător ştiinţific nu poate avea statut de funcţionar public, nu se poate afla sub comandă politică directă (nici printr-o conducere numită politic) și nu poate avea alt interes decât cel al adevărului științific”.
Totodată, în ministerul deloc nou creat („dansul” cu apropieri şi despărţiri, dar nu de tot, între Educaţie şi Cercetare e vechi şi ritmic), prim-ministrul dă asigurări că „evident, cercetarea va fi sprijinită nu numai de secretarul de stat şi de ministru, ci va fi sprijinită de guvern în ansamblul său, pentru că fără cercetare, inovare și mai ales fără aplicarea rapidă a rezultatelor cercetării și inovării economia nu se poate dezvolta, iar economia românească are nevoie de inovare, de cercetare, de transfer tehnologic, de aplicarea în activitatea companiilor a rezultatelor acestor cercetări”. Ba spune şi că e posibilă şi constituirea unei structuri „de sprijin pentru orice entitate care dorește să aplice pentru finanțări direct de la bugetul Uniunii Europene pentru proiecte de cercetare. Să existe susținere din partea noastră, pentru a crește șansele proiectelor depuse de entitățile din România de a obține finanțare”. În acelaşi timp, aprecierea, făcută de asemenea de la vârful Executivului, că „degeaba ai un minister, dacă aloci 0,17% din PIB pentru cercetare” e de pus automat în contrapartidă cu impresia că fuziunea în discuţie are inclusiv rolul exersat şi altădată, în situaţii identice, de a face ca realităţi bugetare să se vadă în lumini mai bune decât sunt de fapt. De aici, gândul se duce spre comparaţia ministerială între bugetul învăţământului preuniversitar şi bugetul învăţământului superior, cu considerarea în mod explicit că alocările bugetare trebuie făcute prioritar spre învăţământul preuniversitar, pentru că învăţământul preuniversitar este mai important decât cel superior. Se vede astfel că decidenţilor de la noi le e străină aprecierea potrivit căreia nivelul de dezvoltare a unei economii, a unei ţări în ansamblu, este dat de prioritatea acordată învăţământului universitar, cercetării şi inovării.
