– La 115 ani de la naștere –
Nihilist sau extrem de lucid? Defetist sau realist? Demonstrații mult prea perfecte sau șarjate?
Se vor pune mult timp de acum înainte felurite întrebări despre opera marelui gânditor român Emil Cioran.
Un lucru este însă sigur: Cioran a fost atins de geniu și a mers la esențe.
Personalitate complexă, mereu în dezacord cu lumea, dar și cu sine însuși (în sensul mai curând al raportului sinelui cu lumea), filosoful și eseistul român stabilit în Franța a uluit în mod continuu cu asocieri nebănuite de cuvinte și de idei, cu enunțuri menite nu doar să contrarieze, ci în primul rând să ridice probleme de analiză celui care le parcurge.
Iată o primă mostră surprinzătoare a gândirii sale, care ne arată aplecarea filosofului către universal, dincolo de experiența proprie: ”Oricîtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atît de mare încît să ne poată dispensa de amărăciunile altora” (”Amurgul gândurilor”).
Amărăciunea, văzută în sens terestru, este universală și derivă din însăși condiția noastră de muritori, de ființe supuse erorii și păcatului, dar și unor legi existențiale imuabile: îmbătrânirea, boala, moartea. Iar un singur om, chiar admițând că s-ar sustrage cumva nefericirii terestre, nu poate atinge cu adevărat fericirea și echilibrul interior într-o lume în care semenii săi suferă.
„Răul ne dezvăluie substanţa demonică a timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii” , mai notează Cioran în aceeași lucrare.
Dacă a doua afirmație este lesne inteligibilă și acceptabilă de oricine se preocupă de sensurile profunde ale existenței (devenirea noastră, a acestor efemeride care suntem, are totuși sădit în ea germenul veșniciei, ceea ce este în mod de netăgăduit lucrarea binelui, n.n.), prima necesită o analiză mai atentă. Timpul a fascinat dintotdeauna artiștii și filosofii și i-a împins către diferite reflecții. Timpul poate fi cel mai de nădejde prieten, dar și cel mai înverșunat dușman.
Iată doar patru dintre cugetările privind timpul ale unor oameni de seamă:
„Timpul zboară peste noi, dar își lasă umbra în urmă.” – Nathaniel Hawthorne
”Timpul se scurge ca nisipul pentru a nu se mai întoarce niciodată.” – Robin Sharma.
„Timpul este singurul lucru pe care îl avem cu toții în comun, dar este și singurul lucru pe care toți îl folosim diferit.” – Catherine Pulsifer
” Întotdeauna trebuie să lăsăm timpul să treacă, pentru că timpul dezvăluie adevărul”. – Seneca
În aforismul său, Cioran se referă la partea distructivă: acea parte a timpului care este posedată de rău se poate dovedi o adevărată substanță demonică. Trecerea timpului poate nărui totul: ne poate lua tinerețea, elanul, viața, tot. Desigur, fiecare dintre noi va lăsa ceva în urma sa după moarte, dar lupta cu timpul este cea pe care niciun muritor nu a câștigat-o. (În opinia mea, la asta se referă marele eseist, deși interpretările pot fi multiple).
Și, în sfârșit: „Ce-i un artist? Un om care ştie tot – fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic”. (Emil Cioran, Amugul gândurilor).
Poate că în acest citat găsim condensată, în câteva cuvinte, toată genialitatea lui Cioran: Artistul știe tot, chiar fără să-și dea seama, pentru că are acel cordon către celest, către transcendent, despre care vorbea și Blaga în celebrul său poem ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. În acea stare de grație, știi tot, chiar fără să realizezi cum și de ce.
Ceea ce ar putea părea o afirmație prea îndrăzneață (”Un filosof este un om care-și dă seama, dar nu știe nimic”) își găsește următoarea interpretare: filosoful studiază tot, analizează tot, disecă tot (”își dă seama”).
Totodată, oricât de respectată și de respectabilă ar fi munca sa, niciun filosof nu a reușit să răspundă cu precizie, fără putință de eroare, unor întrebări de tipul ”Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?”, ”Ce este conștiința umană?”, ” Ce înseamnă exact infinitatea Universului” ș.a.m.d. (”nu știe nimic”).
Q.e.d.
Desigur, ”nu știe” în sens absolut, nu că nu ar ști lucruri la care majoritatea oamenilor nici nu se gândesc.
În multe privințe, putem emite doar ipoteze, putem formula teorii (ceea ce poate fi fascinant, desigur), fără însă a emite judecăți cu valoare absolută.
Personalitate complexă și contrariantă, minte sclipitoare, condei de geniu, Emil Cioran rămâne, fără îndoială, unul dintre vârfurile culturii românești și franceze.
Printre principalele sale lucrări amintim: Pe culmile disperării (1934), Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și sfinți (1937), Amurgul gândurilor (1940), din opera în limba română, și Précis de décomposition (Tratat de descompunere), Paris, Gallimard, 1949, Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii), Paris, Gallimard, 1952, La Tentation d’exister (Ispita de a exista), Paris, Gallimard, 1956, Histoire et utopie (Istorie și utopie), Paris, Gallimard, 1960, La Chute dans le Temps (Căderea în timp), Paris, Gallimard, 1964, Le Mauvais Démiurge (Demiurgul cel rău), Paris, Gallimard, 1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Paris, Gallimard, 1973, Écartèlement (Sfârtecare), Paris, Gallimard, ” Les essais ” (Eseurile), 1979, Exercices d’admiration: essais et portraits (Exerciții de admirație: eseuri și portrete), Paris, Gallimard, 1986, Aveux et anathèmes (Mărturisiri și anateme), Paris, Gallimard, 1986, din opera în limba franceză.
Mon pays/Țara mea a fost scris în franceză, iar textul apare pentru prima oară în România, în volum bilingv, ed. Humanitas, București, 1996, cf. Wikipedia.
