Ermină peste litografii de viață în poezia Liviei Anton

Al.Florin Țene

Volumul de poezii”Umbre și lumini ” semnat de poeta Livia Anton este un evantai al trăirilor în mijlocul naturii, precum picturile lui Grigorescu, cu un vitalism esențial și o dezlegare a ochiului interior.Există în aceste poeme o armonie originală, mai ales prin faptul că eul vibrează polifonic în mijlocul naturii:

”MELANCOLIE”

Timpul aşterne peste toate uitarea,

Somnul pluteşte în noapte uşor,

Sclipesc trandafirii sub lună

Şi noaptea,

Greierii cântă încet, pe strune de viori.

Şi-n nestingherul somn,

Luminişul copacii-i trezeşte în zori.

E-atâta linişte şi singurătate,

Oamenii, timpul,lumea

Sunt nespus de departe.”

Orficismul poeziilor, îmi aduce aminte de civilizația elină dezvoltată pe baza naturii, unde descoperim o mitologie animistă, hilozoistă și jucăușede esență naturală:” Dacă fericirea ar fi curcubeul,

Din culorile lui

Aş picura galben ca grâul,

Românie, ridică-te pururi!

Ȋnalţă-te ca o floare,

Regină între flori,

Culorile din petale

Să ne vindece de boli.”(Șotron cu fantezia )

Un astfel de orfism, vehiculat în limitele estetici versului liber, nu putea să facă abstracție de elementele care au notorietate: poeta vede, uneori, existența ca suferință cu imagini metempsihozei:” Ȋn aceste vremuri grele, tulburătoare,

Ȋn dealuri ce ,,buciumul sună cu jale”,

Ce ,,oile-l pasc, stelele scapără-n cale”.

Şi cine-l poate uita pe Păunescu, sau pe Eminescu, oare?

Noi, nu suntem singuri; ei, nu ne-au părăsit niciodată,

Ȋn inima suferinţei, Dumnezeu este cu noi,

Eternitatea-i românească;

,,Tatăl nostru”-i rostit de Gheorghe Zamfir, la nai;

Noi, trebuie să fim solidari!

Ȋn iubire de neam, de valori şi de ţară,

Avem genii mari, cât patria cuprinde,

Ei sunt creaţie, cultură, spiritualitate,

Izvorul nesecat de demnitate,

De-a lungul vremurilor, în lupte, neuitate,

Şi-n iubirea de ţară, pentru libertate!”(Eternitate )

Cartea este, prin poeziile pe care le conține, o civilizație pedagogică, de esența ritmului interior, având drept ultimă consecință înțelepciunea. Acest cod sapiențial, configurat ca un pastel când e vorba de natură,devine substanța unei culturi.