Zilele trecute, domnul ministru al energiei, Virgil Popescu, spunea că „Referitor la preţurile la gaze, este o creştere pur şi simplu dirijată de către Federaţia Rusă, de către Gazprom. Părerea mea apropo de gaze, după ce va fi operaţional Nord Stream 2 vom vedea o scădere a preţului”.
Părerea unui domn ministru este importantă, așa încât merită să cercetăm argumentele pe care ea se bazează.
Este dovedit faptul că Uniunea Europeană a devenit dependentă de hidrocarburile rusești și, așa cum se sugera în titlu, joacă cum i se cântă de la Moscova.
Fiind principalul furnizor de hidrocarburi pentru țările UE, Rusia s-a bucurat de sprijinul multor lideri europeni pentru gazoductul Nord Stream 2, un proiect controlat de Gazprom.
Nord Stream 2 își propune să asigure aprovizionarea Germaniei cu gaz rusesc și, prin extensie, către Uniunea Europeană, prin Marea Baltică.Conducta, construită în proporţie de 95%, ar trebui finalizată până la sfârșitul anului. Acest proiect nu este minor, având în vedere importanța hidrocarburilor rusești în mixul energetic european.
Între 2008 şi 2018, 40% din gazele naturale și țițeiul importate de UE au provenit din Rusia. Acesta din urmă a depășit cu mult alți furnizori de hidrocarburi, dându-i o poziție dominantă pe piața energetică europeană.
În Estonia, Letonia, Finlanda și Slovenia, 100% din gazul consumat provine din Rusia. Pentru Lituania și Bulgaria, a fost de 94%. Pentru țările de la Vișegrad: Slovacia 97%, Ungaria și Polonia 57%, Cehia 55%. În ceea ce privește Germania, cifra a fost de 45%.
Dacă adăugăm că acest gaz a reprezentat între 10% (pentru Finlanda și Germania) și 40% (pentru Lituania și Letonia) din consumul total de energie, înțelegem influența Moscovei asupra aprovizionării cu energie a unor zone foarte mari. De asemenea, trebuie amintit faptul că exportul de gaze este un monopol al companiei de stat Gazprom, un adevărat instrument de putere al guvernului rus.
Pentru a înrăutăți lucrurile, eliminarea treptată a energiei nucleare în unele țări, cum ar fi Germania, le-a forțat să crească utilizarea gazului, făcându-le și mai dependente de Rusia.
Prin urmare, dezvoltarea Nord Stream 2 nu este surprinzătoare.
Nord Stream 2 își propune să dubleze capacitatea primului Nord Stream. Acesta din urmă, finalizat în 2011, este o conductă de gaz offshore de 1200 de kilometri peste Marea Baltică. Acesta leagă Portovaya pe coasta rusă (lângă Sankt Petersburg) la Greifswald în Germania. Marele său avantaj pentru ambele țări este că nu tranzitează niciun alt teritoriu, în timp ce înainte de crearea sa, 80% din gazul rusesc destinat UE a trecut prin Ucraina. Atât Nord Stream 1, cât și 2 au dezavantajat Ucraina deoarece Moscova poate priva Kievul de gaze fără a pune în pericol aprovizionarea europeană.
Într-o măsură mai mică, acest lucru îngrijorează și țările din Europa Centrală. Polonia, în special, se teme de posibile consecințe deoarece Gazprom ar putea crește preţurile pentru Polonia fără a se teme de represalii. În 2020, autoritatea poloneză de concurență a aplicat Gazprom o amendă de 6,5 miliarde de euro, având în vedere că acest proiect pune în pericol concurența energetică prin consolidarea poziției sale dominante.
Proiectul Nord Stream 2 este condus de Gazprom și cinci grupuri europene: Engie din Franța, Uniper și Wintershall din Germania, OMV din Austria și Shell anglo-olandez, dar Gazprom este societatea care controlează întreg ansamblul nu doar pentru că deține 50% din capital, dar și pentru că este acţionarul unic responsabil pentru implementarea Nord Stream 2.
Criticarea proiectului Nord Stream 2 este inutilă dacă nu se găsesc soluții alternative. Și ele există. De exemplu, dezvoltarea energiei nucleare, care în Franța asigură 70% din producția de energie electrică și o face mai puțin prinsă în hidrocarburi. Țări din Europa Centrală, cum ar fi Polonia, Republica Cehă și Ungaria, sunt și ele în favoarea acestei alternative.
Altă soluție este diversificarea aprovizionării cu hidrocarburi, cu gaz natural lichefiat. În acest scop, Polonia și majoritatea țărilor din Europa Centrală au lansat ”Iniţiativa celor trei mări”. Scopul este de a dezvolta o axă energetică independentă de Rusia prin favorizarea surselor de gaz lichefiat din Africa de Nord, Statele Unite, Canada, Orientul Mijlociu și Norvegia.
Acesta este un răspuns neoficial din partea țărilor din Europa Centrală la Nord Stream 2. Sprijinul Statelor Unite (din partea președintelui Trump ) îi putea oferi șansele de succes, dar noua administrație americană a optat spre o altă poziție politică.
Washingtonul s-a opus NS2, pe de o parte, pentru că va consolida dependența europeană de gazul rusesc și, pe de altă parte, pentru că va submina eficacitatea sancțiunilor împotriva Rusiei de la criza din Ucraina. Mai mult, prin reducerea accesului la gazul rusesc, administrația Trump spera să-și crească propriile exporturi de gaze naturale lichefiate (GNL) către continentul european, dar pe 19 mai 2021, în timpul pregătirilor pentru summitul G7 dintre Vladimir Putin și Joe Biden de la Geneva, secretarul de stat american Anthony Blinken a anunţat că Statele Unite renunță la sancțiunile pe care le-a impus proiectului gazoductului Nord Stream 2.
Din 2017, Washingtonul a impus o serie de sancțiuni companiilor și persoanelor implicate în construcția sa, cu scopul de a o bloca și opri definitiv.
Administrația Biden recunoaște că sancțiunile americane sunt în prezent foarte puțin probabil să dea roade, deoarece proiectul este deja aproape finalizat, iar guvernul său dorește să-și îmbunătățească relațiile cu Germania, care este foarte interesată să vadă conducta finalizată.
Germania își construiește o poziție-cheie în Europa: prin politica sa de abandonare a energiei nucleare, pe care încearcă în mod clar să o extindă în Europa, consolidează gazul și se pune în poziția de a controla o bună parte din aprovizionarea sa.
Paradoxal, se pune într-o poziție de două ori mai fragilă la nivel geopolitic, pentru a-și menține relațiile cu Statele Unite (de fapt, nu a tăiat niciodată cu adevărat cordonul ombilical de la Planul Marshall), păstrându-le în același timp pe cele pe care va trebui să le aibă cu Rusia.
Domnul ministru Virgil Popescu are dreptate, Rusia, prin Gazprom, dirijează întreaga politică de aprovizionare cu gaz a Europei.
Evident, ne găsim în situația în care Rusia ”a ocupat” Europa nu cu tancurile și Armata Roșie, ci cu gazul și Gazprom.
România ar putea să se apere dacă și-ar utiliza propriile resurse de gaz din Marea Neagră, dar despre acest subiect domnul ministru nu a spus nimic.
