În cel mai recent număr (februarie a.c.) al revistei de cultură universală ”Constelații diamantine”, Doina Drăguț îi aduce un omagiu marelui sculptor Constantin Brâncuși în eseul intitulat ”Brâncuși – în conștiința scriitorilor lumii”. Arătând că ”Brâncuși a devenit, încă din viață, un mit; el a intrat de timpuriu în conștiința nu numai a artiștilor lumii, ci și a poeților și prozatorilor de pretutindeni”, semnatara materialului relevă că numeroși poeți și prozatori l-au omagiat pe sculptorul de la Hobița în scrierile lor. Printre aceștia, Peter Neagoe, Jean Arp, André Castagnou, Rainer Maria Rilke, Carl Sandburg, iar de la noi Al. Phillipide, Lucian Blaga, Dan Botta, Ion Vinea. Marile spirite ale omenirii nu doar că s-au întâlnit, dar și-au și recunoscut valoarea.
Autoarea mai oferă cititorilor un inedit poem-omagiu, intitulat ”Între cer și cuvânt”, sub genericul ”Jocul minții”. Reproducem câteva versuri: ”Melodia smulsă viorii/înalță în zborul cioplit/coloană-fără-de-sfârșit”. ”Pasărea-măiastră/concentrează împrejurul/și cuprinde cerul”. ”Pe o masă-a-tăcerii/lângă o aprindere/flacăra înalță dorul”.
Tot despre Brâncuși scrie și Nicolae Mareș, în dialog cu V. Butulescu, sub titlul ”Aspecte inedite din creația brâncușiană”.
De la originea sculptorului și modul în care acesta era privit de concetățeni până la devoalarea unor detalii inedite despre mitul (sau mistificarea) refuzului unei donații a lui Brâncuși de către autoritățile comuniste ale vremii, dialogul se dovedește a fi de mare interes pentru cititorii dornici să afle mai multe despre aceste subiecte incitante.
Marin Sorescu sau povestea “singurului printre poeți” este titlul sub care Mihai Caba evocă figura poetului și dramaturgului român.
Autorul pornește de la un superb citat al lui George Călinescu, extras din tableta ”Un tânăr”, publicată în revista ”Contemporanul”, în octombrie 1964, la puțin timp de la apariția volumului de debut al lui Marin Sorescu, „Singur printre poeți”. Marele critic scria: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”.
Semnatarul eseului se oprește apoi asupra altor aprecieri ale unor nume de referință ale criticii, cum ar fi Edgar Papu, către nota că ”Marin Sorescu face parte dintr-o generație, care după Eminescu este cea mai compactă și mai înzestrată din literatura română”, sau Nicolae Manolescu, care era de părere că ”Întreaga poezie a lui Marin Sorescu, de la parodiile din ”Singur printre poeți” la «prozele» din La Lilieci, redeschide dosarul poeziei moderne, al cărui inițiator a fost autorul Corbului” (E.A. Poe)”.
De asemenea, Eugen Simion scria: ”Sorescu este, fără îndoială, un mare poet. Faptul acesta se știe, chiar și cei mai sceptici dintre criticii români încep să înțeleagă acest fapt”.
După această trecere onorantă prin aprecierile critice de marcă, semnatarul eseului oferă cititorului mai multe date biografice importante (și, pentru unii, inedite) ale acestei figuri unice și originale a literelor românești.
Un foarte interesant eseu religios ne oferă Camelia Suruianu, sub titlul ”Icoana – fereastră spre absolut”. Semnatara materialului relevă încă de la început un fapt esențial, anume că icoana este un mister (”Icoana, un mister de care ne uimim de fiecare dată când intrăm într-o biserică, mișcă sufletul cu aparenta sa modestie”).
”Această „viziune liturgică a misterului făcut imagine”, după accepțiunea lui Olivier Clément, nu este un act pictural menit să ne trezească interesul față de virtuozitatea celui care a iscusit-o”.
”Icoana s-a dovedit un mijloc prin care se oglindește nevăzutul”, notează autoarea. Într-adevăr, icoana este o poartă tainică spre celest, un mijloc de a comunica cu divinitatea – pe care n-o putem vedea în această viață, dar cu care putem păstra legătura și care ne promite viața veșnică și mântuirea.
Măiestria pictorilor de icoane este o condiție absolut necesară pentru reușita ansamblului, dar, așa cum se arată încă de la început, nu este un scop în sine.
”Informația” transmisă prin icoană are valoare transcendentală.
În acest minieseu complex se mai pot găsi și interpretări filosofice care facilitează înțelegerea noțiunilor de icoană, divinitate, transcendent, dar și elemente de tehnică picturală.
Un portret al marelui compozitor italian Antonio Vivaldi apare sub semnătura lui Marin I. Arcuș, cu titlul ”Vivaldi și anotimpurile sufletului”.
”Așadar, după audiții repetate începi să deslușești în muzica lui Vivaldi succesiunea anotimpurilor cu evenimentele naturale specifice fiecăruia, pentru ca mai apoi anotimpurile concrete pentru vioară și orchestră să pară muzică pură”, notează autorul.
Susținând teza potrivit căreia ”muzica, dacă vrea să fie muzică, trebuie să planeze în cele mai înalte și mai pure zone ale spiritualității”, semnatarul articolului arată că, în ciclul Anotimpurilor, muzica lui Vivaldi ”vorbește de ceva mai adânc, atât de adânc încât cuvintele n-ar fi putut să formuleze «anotimpurile noastre sufletești»”.
Ediția este ilustrată cu reproduceri după lucrări ale marelui sculptor Constantin Brâncuși, căruia Filip Tudora îi consacră la final un medalion, sub genericul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Ion M. Ungureanu, Al. Florin Țene, Nicolae Bălașa, Ion Pachia-Tatomirescu, Iulian Chivu, Petru Ababii, Mădălina Virginia Antonescu, Carmen Manea, Lucian Ciuchiță, Ionel Necula, Christian W. Schenk, Constantin E. Ungureanu, Lucia Cosmina Vlad, Mariana Zavati Gardner, Nicolae Mătcaș, Alexandru Boțoroga, Iosefina Schirger, Ioan Voicu, Mirela Mareș, Lidia Grosu, Vera Horvat, Florentin Smarandache, Ionuț Caragea.