Problema ”facturilor” a devenit un adevărat pericol nu doar pentru fiecare român în parte, dar și pentru întreaga economie românească, în ansamblul său. Nu mai este nevoie de nicio analiză statistică, econometrică sau de prognoză pentru a ajunge la o concluzie clară: ”facturile” subminează stabilitatea și creșterea economiei naționale iar, în lipsa unor măsuri imediate și profunde, societatea și economia românească se vor adânci într-o criză cu consecințe dramatice pe termen lung.
Evident, cauza centrală a acestei crize energetice o reprezintă maniera incorectă de concepere și nepregătirea aplicării în practică a așa-numitei liberalizări a pieței energetice românești, dar consider că ar trebui să acordăm atenție și influențelor pe care situația pieței energetice europene a avut-o asupra celei din România. Nu trebuie să omitem faptul că apartenența noastră la Uniunea Europeană ne leagă într-un raport de dependență de structura și dinamica pieței europene chiar dacă această dependență poate fi de natură directă sau indirectă, permanentă sau conjuncturală, asumată prin decizii politice sau doar cu caracter de recomandare.
Să analizăm modul cum problema energiei a fost și este percepută la nivelul pieței și instituțiilor europene.
Creșterea actuală a prețurilor la energie își are originea în cea a prețurilor la gaze, cu un șoc de o magnitudine la nivelul Europei, similar cu cel al șocului petrolului din 1973. Motivele ciclice au fost mult comentate: redresarea economică post-Covid în Asia, preempțiunea de către China a tuturor transporturilor de gaze naturale lichefiate pentru a depăși dificultățile de aprovizionare cu cărbune, stocurile scăzute din Europa după o iarnă deosebit de dură din 2020, lipsa vântului, opririle tehnice ale diferitelor instalații din Norvegia, Trinidad și Peru și, în cele din urmă, livrări insuficiente din partea Rusiei din cauza lipsei de capacitate sau a unui joc politic.
Creșterea prețului gazelor a afectat, desigur, consumatorii de gaze, dar și energia electrică, ale căror prețuri cu ridicata au crescut vertiginos. Majoritatea statelor au reacționat de urgență cu preocuparea principală de a proteja consumatorii prin reducerea impozitelor, blocarea prețurilor sau distribuirea unui bonus de energie pentru consumatorii vulnerabili.
Situația economică nu ar trebui să ascundă faptul că actuala criză are cauze structurale profunde. Organizarea sectorului european al energiei electrice a fost construită timp de treizeci de ani în jurul creării unei piețe mari și apoi după 2008 pe dezvoltarea masivă a energiilor regenerabile.
Până în jurul anului 1990, organizarea sectorului energiei electrice în majoritatea țărilor europene s-a bazat pe monopoluri, cele mai apte să gestioneze rețele mari sau infrastructuri de producție cu centrale pe cărbune, hidro sau nucleare.
Dezvoltarea unor centrale electrice pe gaz mai eficiente și mai puțin consumatoare de personal, ca și descoperirea zăcămintelor de gaze în Marea Nordului, au deschis calea liberalizării sectorului energetic în Regatul Unit după 1980.
Această liberalizare a fost extinsă la toate țările UE prin aplicarea doctrinei comunitare: o piață mare a energiei electrice a trebuit să fie însoțită de o mai bună gestionare și, prin urmare, de o scădere a prețurilor pentru consumatori. Producătorii concurenți au fost obligați să își ofere producția pe piețe, iar consumatorii, atât industriali, cât și interni, prin intermediul furnizorilor, au fost nevoiți să se aprovizioneze pe piața angro și să facă oferte tarifare cu amănuntul adaptate clienților lor, tarifele reglementate urmând să dispară rapid.
În 2008, în plină criză financiară, dar și a petrolului (barilul a ajuns la 145 de dolari), Europa a reacționat cu așa-numita directivă „3 x 20”, care a stabilit obiective ambițioase pentru dezvoltarea energiilor regenerabile și a eficienței energetice, presupusă printr-o „redresare keynesiană verde” pentru a o proteja împotriva variațiilor prețului hidrocarburilor și pentru a răspunde la problema încălzirii globale. Această politică este inspirată de Germania, care a adoptat deja o lege privind energia din surse regenerabile în 2000 (aceasta va fi urmată de o decizie de eliminare treptată a energiei nucleare înainte de 2022 în urma accidentului de la Fukushima, apoi în 2018 de eliminarea treptată a cărbunelui înainte de 2038).
Întrucât piața nu își acoperă costurile de investiții, energia eoliană și energia solară fotovoltaică au fost sprijinite financiar timp de aproape douăzeci de ani de mecanisme care asigură veniturile operatorilor lor, cum ar fi tarifele fixe. Aceste mecanisme – care constituie încălcări clare ale pieței – au rămas fără impact atât timp cât cantitățile de energie din surse regenerabile au fost marginale. Acestea s-au dovedit a fi profund perturbatoare atunci când dezvoltarea energiilor regenerabile a devenit masivă.
Prețul pieței este stabilit de costul marginal al ultimei unități de producție utilizate: în perioadele de cerere scăzută cu vânt și soare, prețul va fi scăzut, altfel prețul va fi în concordanță cu cel al gazului.
După 2010, afluxul masiv de energie din surse regenerabile a redus structural prețurile de pe piața angro, făcându-le în același timp mai volatile, cu o consecință negativă pentru echilibrul sistemului de energie electrică: aceste prețuri scăzute nu încurajează dezvoltarea unor mijloace de producție „controlabile”, capabile să asigure siguranța aprovizionării în perioadele fără vânt și soare și să garanteze stabilitatea sistemului de energie electrică. Pentru a face față acestei provocări, guvernele au instituit „mecanisme de asigurare a capacității”, un termen-cadru pentru măsurile de finanțare a unor astfel de centrale în afara pieței. Datorită principiului subsidiarității, care oferă statelor membre o autonomie completă în alegerea mixului lor de energie electrică, fiecare mecanism este diferit și, mai presus de toate, a fost construit fără coordonare, chiar dacă într-un sistem interconectat securitatea aprovizionării este un bun public comun.
În Germania, unde scopul declarat al Energiewende, confirmat recent în contractul de coaliție SPD-Verzii-FDP, este de a crea un sistem compus din energii regenerabile și centrale electrice pe bază de gaz, devine clar pentru analiza dinamicii industriale că tranziția energetică și decarbonizarea sunt pe cale să eșueze datorită costurilor prea mari și a implicațiilor defavorabile pe piața muncii. Promisiunea unor prețuri scăzute pentru consumatori nu a fost respectată, după cum tocmai a recunoscut ACER (Agenția Europeană pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei), deși s-a considerat a fi unul dintre punctele forte ale liberalizării sectorului. Puterea de cumpărare a gospodăriilor este subminată, iar producătorii își văd competitivitatea amenințată împotriva concurenților lor care operează în zone unde energia este ieftină (Asia, Statele Unite). În ceea ce privește clima, trei sferturi din Uniunea Europeană rămâne dependentă de combustibilii fosili și, dacă emisiile sale de CO2 au scăzut aceasta se datorează în principal dezindustrializării sale, în timp ce noi dependențe au apărut în materiale strategice, cum ar fi pământurile rare, litiul, cobaltul, cuprul etc.
Într-o curioasă inversare a istoriei, britanicii și-au revizuit regulile pieței în 2014 pentru a putea dezvolta energia nucleară, o energie pe care o consideră esențială pentru atingerea obiectivelor lor climatice. Comisia Europeană s-a opus inițial, apoi s-a întors, ceea ce nu a fost suficient pentru a preveni Brexitul. O luptă foarte puternică pentru influență are loc în prezent la Bruxelles pe tema „taxonomiei”, o clasificare a tehnologiilor „verzi” care le permite să acceseze finanțare privilegiată. Mai multe țări, conduse de Franța, doresc integrarea energiei nucleare pentru că este decarbonizată, ceea ce se opune altor țări conduse de Germania, care doresc ca gazul să fie etichetat verde ca o „energie de tranziție”. Spania și Franța au solicitat Comisiei Europene să revizuiască normele de funcționare a piețelor pentru a decupla tarifele la energia electrică de prețul gazului, fără prea multe detalii cu privire la metodologia pe care intenționează să o utilizeze. Țările din nordul Europei, conduse de Germania, se opun în mod oficial unei revizuiri a normelor actuale.
Încă o dată, Europa este divizată într-o problemă strategică, ceea ce ridică un semn de întrebare asupra modului în care este organizat și funcționează sectorul european al energiei electrice. Deși normele pieței s-au dovedit eficace în tranzacționarea pe termen scurt, ar trebui adăugat un mecanism robust și stabil, care să asigure investiții pe termen lung. Acestea din urmă sunt esențiale pentru a asigura securitatea aprovizionării și pentru a oferi flexibilitatea necesară pentru gestionarea unui sistem compus dintr-o proporție din ce în ce mai mare de energie intermitentă. O reflecție fundamentală trebuie să înceapă fără întârziere, pornind, de exemplu, de la soluțiile care au fost respinse în timpul dezbaterilor din anii 1990: autorizarea de a stabili contracte pe termen lung între producători și consumatori, stabilirea unui singur cumpărător etc.
După cum se vede, Uniunea Europeană are propriile ei probleme relativ la ceea ce presupune procesul liberalizării pieței energetice pentru a realiza cel mai important obiectiv al său: reducerea costurilor (”facturilor ”) la consumatorul final.
Măsurile care încă doar se preconizează de către coaliția de guvernare a fi luate pentru a tempera costul facturilor se referă mai mult la efecte decât la cauze.
Iată că există și cauze mai generale și mai de structură decât cele ale greșelilor și abuzurilor dâmbovițene. O implicare mai activă a României în discuțiile de la Bruxelles pe tema energiei poate ne-ar scuti de unele interpretări greșite și am înțelege mai bine avantajele, dar mai ales dezavantajele politicilor Green Deal. O racordare la tendințele europene devine necesară cu termen imediat.
