…Tocmai s-a încheiat Crăciunul – una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății, alături de Paște, desigur.
Dar ce trebuie să înțelegem din semnificația sărbătorii nașterii Mântuitorului, dincolo de toată tradiția și de obiceiurile aferente, de magia colindelor și a globurilor, de momentele de tihnă alături de familie?
Pentru a răspunde corect, trebuie să facem mai întâi un tablou sumar al lumii în care trăim și al specificului contemporaneității.
Constatăm o intensificare a violenței, a dizarmoniei. Fie că este vorba despre disputarea unor teritorii sau a unor bunuri, fie că sunt în discuție preferințe diferite – pentru o echipă sportivă, de exemplu – se recurge tot mai des la argumentul ”celui mai puternic”, chiar dacă uneori consecințele pot implica pierderea de vieți omenești.
Nici războiul din Ucraina, nici incidentele din Franța de după disputarea semifinalei care a opus selecționatei ”Les Bleus” echipa națională a Marocului, nici dramele familiale care se soldează deseori cu crime sau cu sinucideri nu ar fi avut loc dacă cei implicați ar fi înțeles că forța, ”argumentul pumnului” sunt nedemne de epoca (aparent) civilizată pe care o trăim, de specificul secolului XXI. Și mai ales că diferendele, indiferent că vorbim despre un teritoriu sau despre un principiu, sau chiar de o pasiune sportivă, se pot rezolva și prin diplomație sau – la nevoie – prin cedarea unor avantaje neesențiale, nu prin aruncarea bombei sau folosirea cuțitului.
Aminteam și de dramele familiale – și aici se manifestă o recrudescență a violenței și a folosirii forței brute. Nu mai avem timp să-l ascultăm pe cel de lângă noi, deși ar avea nevoie de acest lucru.
Nu mai găsim resurse pentru umanitatea din noi, ci lăsăm latura animalică să se dezlănțuie.
Vedeți dvs., aproape întotdeauna același lucru are două fațete.
Concertele rock pot fi și manifestări artistice de excepție, solidaritate umană, magie a colectivității, dar și bătăi sau consum de substanțe interzise.
Manifestările sportive pot fi și reunirea unor oameni în virtutea unor pasiuni comune (instantaneele cu suporteri ai unor echipe adverse dându-și mâna sau ciocnind un pahar cu bere stau mărturie), dar și pretext pentru dezlănțuirea urii (au existat și suporteri uciși pe stadioane).
O familie poate fi și prilej pentru iubire, devotament și tandrețe, dar și pentru ură, intoleranță și brutalitate.
Depinde numai de noi cărei laturi îi acordăm prioritate.
Poate că niciodată acest adevăr nu mi-a apărut mai evident decât în momentul intonării imnului unei țări, fie că este vorba despre cel al României sau al unui alt stat.
Oricâte lucruri ar fi, în prezent, în neregulă cu țara noastră (și sunt, din nefericire, destule), în momentul intonării imnului național acestea pălesc în fața acelei energii pozitive care se degajă, în fața acelui summum al faptelor înaintașilor și al realizărilor prezentului (a celor autentice, desigur).
Oricâtă rivalitate ar exista în sport, ea poate trece în plan secund la un moment dat.
Am privit mereu cu emoție momentul deosebit care se creează în NHL atunci când, înainte de desfășurarea unei partide dintre o echipă din SUA și una din Canada se intonează imnurile țărilor respective (conform tradiției, începând cu oaspeții). Sunt două imnuri superbe, iar pe parcursul intonării lor toată lumea, inclusiv suporterii mai înverșunați, respectă cu strictețe momentul.
Nu ai cum să strici așa ceva, e aproape sfânt. E o atmosferă a absolutului.
(Chiar dacă, ulterior, rivalitatea poate degenera și în momente mai puțin fericite – deși nu e ceva obligatoriu).
Despre aceasta este vorba și în viața de zi cu zi.
Dacă ne-am strădui să acordăm întâietate laturii pozitive, chiar dacă știm că pe Pământ binele și răul coexistă, am avea nu numai o altă viață, ci și o altă lume.
Mai bună. Mai fericită. Mai echitabilă.
Dacă spiritul Crăciunului ne-ar cuprinde și în restul zilelor, dacă am urma preceptele biblice nu doar când e sărbătoare, dorința Mântuitorului (”iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”) ar fi împlinită.
Nu e ușor.
Dar nici imposibil.
Fiecare țară are un imn și fiecare om are un crez.
E suficient – dacă înțelegem cu adevărat asta.
Buna-i zisa, dara … cu //dasteapta-te, romane !//, ‘otii-si facura de cap … o treime dintr-un veac !