Film clasic – Iisus din Nazareth, regizat de Zeffirelli, rămâne în topul filmelor cu subiect religios

O punere în scenă epică, unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată şi cu siguranţă printre cele mai bune dintre cele care tratează teme biblice

Am revăzut capodopera lui Franco Zeffirelli, Iisus din Nazareth. Mă uluieşte faptul că vizionez pelicula a cincea sau a şasea oară şi, deşi e un film lung şi greu, nu ştiu când a trecut timpul şi nu mi-am dezlipit privirea de ecran. Nici nu ştii ce să admiri mai întâi: interpretarea desăvârşită a lui Robert Powell (şi nu numai a lui), punerea în scenă epică, de o calitate extraordinară, a lui Zeffirelli, modul în care prin dialoguri ne este redată esenţa pildelor biblice şi a existenţei lui Iisus, realizatorii filmului neoprindu-se niciun moment asupra părţilor (prea) dogmatice sau nesemnificative, sau atmosfera uneori ireală, celestă care se degajă din această peliculă unică? De fapt, toate trebuie admirate. De aceea am şi afirmat că e o capodoperă, unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată şi cu siguranţă printre cele mai bune dintre cele care tratează teme biblice. Nu doar pentru că Robert Powell ar merita vreo zece Oscaruri pentru rolul său (dacă aşa ceva ar fi posibil), şi spun asta având în vedere atât naturaleţea maiestuoasă pe care o degajă, cât şi faptul că a reuşit să portretizeze un Crist în egală măsură angelic, cât şi uman, iar ceilalţi actori au la rândul lor interpretări de excepţie, dar realizatorii filmului dovedesc că au înţeles esenţa pildelor cristice. Ele devin pilde vii, dialoguri sclipitoare, şi nu doar simple alăturări de cuvinte, iar principalele momente ale vieţii lui Iisus sunt redate cu măiestrie (ca şi nimicnicia, egoismul şi servirea intereselor politice ale celor care L-au trădat).

Punerea în scenă este profesionistă, nimic nu este lăsat la întâmplare, cadrele sunt atât de lungi cât trebuie pentru a reda mesajul corect, pentru a purta, figurativ, spectatorul în urmă cu mai bine de 2.000 de ani, dar fără elemente superflue.

Finalul este de asemenea unul grandios, Zeffirelli punând accentul pe respectarea Scripturii, dar şi pe a face o operă de artă, a face ca totul să fie viu, vibrant. (Nu sunt de acord cu cei care spun că pune accentul pe latura umană a lui Iisus decât în sensul că, rămânând în permanenţă slujitor al unei misiuni divine, Mesia, aici interpretat magistral de Powell, este în egală măsură profund uman, apropiat de oameni, înţelegându-le nevoile, suferinţele şi slăbiciunile. Şi aceasta serveşte cauzei, nu îi dăunează). O adevărată capodoperă, de vizionat de mai multe ori şi de interpretat în profunzime.