Desigur, cam toată suflarea hocheistică aştepta o finală între echipa gazdă, Finlanda, şi Canada. De altfel, cele două s-au mai întâlnit în ultimul act şi în precedentele ediţii ale CM (în 2019 triumfase Finlanda, scor 3-1, iar în 2021 s-a impus Canada, cu 3-2, după prelungiri. În 2020 nu s-a jucat din cauza epidemiei COVID).
Atât în Finlanda, cât şi în Canada hocheiul este o religie. În NHL sunt atât de mulţi jucători canadieni încât de-abia le poţi ţine numărul.
Iar echipele care ”le suflă în ceafă” marilor favorite (am aminti Suedia, SUA, Elveţia, Cehia) sunt, fără îndoială, extrem de valoroase, dar parcă au totuşi o lungime în minus. Nu trebuie să uităm însă că Suedia, în istoria recentă, s-a impus la rândul ei în ediţiile din 2013, 2017 şi 2018.
Însă trebuie menţionat că această finală mult-aşteptată ar fi putut să aibă loc cu alte echipe participante.
Cel mai aproape de a detona ”bomba” a fost Suedia, care, în faza sferturilor de finală, a avut 2-0 în faţa Canadei în minutul 7 (!) şi 3-0 după două reprize (!!). Însă reprezentanţii ”frunzei de arţar” au produs miracolul, egalând în repriza a treia prin golurile marcate de Graves, Dubois şi Barzal, pentru a puncta decisiv în prelungiri prin Batherson.
Apoi, în semifinale, Finlanda a trecut greu (4-3) de echipa Statelor Unite ale Americii. E drept că finlandezii au avut 4-2, dar (încă) un gol pe final de meci al americanilor ar fi aruncat semifinala ”în aer”.
Meci echilibrat, final incendiar
Ce ar fi de spus despre meciul pentru medalia de aur? În primul rând, că a stat foarte mult timp sub semnul echilibrului. Cele două echipe au jucat relativ prudent în debut şi se părea că elementul care să le departajeze va apărea foarte greu. De altfel, nu e de mirare că atât golul de 1-0 pentru Canada (prin Cozens), cât şi cel egalizator al Finlandei (prin Granlund) au venit de-abia în repriza a doua, şi ambele în situaţie de superioritate. Ce-i drept, Finlanda a fost ”privilegiată”, pentru că a avut dublă superioritate.
Acest gol egalizator a rupt echilibrul, în primul rând în plan psihologic, iar nordicii au mai punctat de două ori, prin acelaşi Granlund şi prin Armia. Goluri ”curate”, nu din vreo fază confuză, şi zarurile păreau a fi fost aruncate.
Numai că jucătorii canadieni mai trecuseră prin asta în meciul cu Suedia şi au ştiut cum să reacţioneze. Pe final de meci, au forţat prelungirile, punctând de două ori, prin Whitecloud şi Comtois, iar din acel moment totul era posibil.
Perioada de overtime a fost dramatică, cu câteva faze extrem de spectaculoase, însă finala s-a decis printr-o eroare a lui Chabot. Acesta şi-a agăţat cu crosa un adversar într-o fază care (în opinia mea, cel puţin) nu impunea o intervenţie atât de riscantă, iar experimentaţii jucători finlandezi au fructificat superioritatea care a urmat, prin Manninen, care a adus titlul echipei sale, aruncând în delir sala şi fanii locali şi, totodată, aducând tristeţea în rândul la fel de numeroşilor suporteri canadieni.
Desigur, departe de mine ideea de a găsi un ”vinovat”, în astfel de meciuri oricine poate pierde şi oricine poate câştiga, dar am rămas cumva cu impresia că revenirea canadienilor ar fi putut fi completă, ca în meciul cu suedezii, dacă nu ar fi existat acea fatidică agăţare cu crosa.
Una peste alta, un meci mare, o finală onorată cu brio de ambele combatante, şi o propagandă extraordinară făcută unui sport care, din păcate, nu este apreciat cum se cuvine în ţara noastră, nici ca popularizare şi nici ca investiţii.
(De notat că în finala mică jucătorii cehi s-au impus cu scorul de 8-4 în faţa reprezentativei Statelor Unite ale Americii, câştigând repriza a treia cu un neverosimil 6-1! Prima repriză le revenise jucătorilor americani, cu 3-1, iar a doua cehilor, cu 1-0).
