La Editura Uniunii Ziariştilor Profesionişti, din România, a apărut recent volumul de poezie ”Gânduri de lumină”, de Doina Drăguţ – matematician, poet, eseist, romancier, critic, jurnalist, redactor-şef al publicaţiei de cultură ”Constelaţii diamantine”.
Dedicat memoriei fratelui domniei sale, Gelu Aurel Drăguţ, volumul impresionează prin acuitatea exprimării şi alăturările surprinzătoare de cuvinte.
Versurile poetei sunt dense, concentrate şi au asupra cititorului efectul unei lovituri (artistice) uneori năucitoare: ”Rădăcini sporesc celestul/şi în vârfuri de teluric/se-adâncesc/clipa o dezbrac de umbră…” (fragment din poemul ce deschide volumul, ”Fluturi deprinşi din gânduri”), sau ”Cel mai înalt munte/dintre toţi munţii lumii/este muntele dinlăuntrul meu/Cea mai puternică lumină/dintre toate luminile lumii/este întunericul dinlăuntrul meu” (extras din poezia ”Cea mai, cel mai…”, selectată şi pentru coperta spate a volumului).
Scrise în rimă albă, versurile sale sunt rodul unor meditaţii adânci, având tentă filosofică, atacând teme precum sensul existenţei, transcendentalul, raportul terestru/celest ş.a., cum se vede şi în poezia ”Eliberarea de efemer”, pe care, pentru a nu-i denatura sensul, o reproducem integral: ”Lucruri în armonie/într-o durată eternă văd/eliberarea de efemer/dă claritate zborului/spre o constelaţie/de înţelesuri/spiritul meu este pregătit/să lunece spre limpezi piscuri/dar gestul este incomplet/dacă nu le pot atinge”, trimitere evidentă (în opinia mea, desigur) la aspiraţia omului către eternitate, către absolut, frânată însă de fatidica haină terestră (dacă vreţi, şi un fel de replică peste timp a celebrului vers arghezian: ”Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”.
Alăturarea de efect a unor cuvinte astfel potrivite încât să rezulte un sens profund continuă şi în următoarele lucrări: ”Se sparg în fluturi goi/geamurile universului meu”, sau ”simţim mulţimi de curgeri/unite-n mare/în marea care nu se umple niciodată/ceea ce cunoaştem/nu este pe măsura a ceea ce nu cunoaştem” (”Îngrădiţi de timp”), ultimele versuri fiind o constantă a meditaţiilor autoarei, care are drept crez ideea că avem în noi acel spirit, acel grăunte de lumină incandescent care ar putea re-crea universul, însă nu avem acces deplin la tainele sale, nu ne cunoaştem pe noi înşine suficient de bine şi nu cunoaştem nici spaţiul din care am venit şi în care ne vom întoarce.
Doina Drăguţ se destăinuie într-un fel în aceste versuri, expune fără o prelucrare studiată – care de altfel ar fi putut dăuna lucrărilor – gândurile, spaimele, meditaţiile, reflecţiile domniei sale, ce atrag cititorul într-un carusel fast al trăirilor şi al descoperirii (până la limita îngăduită, desigur) sensurilor existenţiale.
Ciclul ”lumină şi gând”, structurat în zece părţi, este elocvent în acest sens, cea mai percutantă fiind partea a opta, din care îmi permit să citez finalul: ”Iar tăcerea creşte-n zori/mirajul urmelor de rouă/pe copite rătăcite-n iarbă”.
Pământul este văzut, metaforic, ca o ”închisoare de cristal”: ”dincolo – libertate, aer şi lumină/dincoace – închisoare de cristal”, alăturare tristă, dar frumoasă în esenţă, fiindcă acel ”cristal” este germenele Paradisului recucerit.
Efemeritatea trecerii pe Pământ este evocată într-o întrebare melancolic-dureroasă: ”Să fie numele meu/îndepărtat de timp/doar o trecere fugară?”.
O trecere fugară, poate, ca a tuturor, dar în urma căreia vom rămâne cu (măcar) o certitudine: ”Între progres şi declin există/totdeauna un drum/ce se cheamă/înţelepciunea de sine”. (”Între două lumi”).