Recent am citit cartea lui George Steiner, intitulată După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, publicată la Editura Univers din Bucureşti în 1983; mai precis am studiat-o filă după filă cu multă pasiune făcând numeroase observaţii, adnotări şi comentarii personale.
O consider nu un simplu eseu de autor, ci un veritabil tratat care după părerea mea nu ar trebui să lipsească din lecturile specialiştilor români în teoria traducerii. Volumul de aproape 600 de pagini este structurat în următoarele capitole: Înţelegerea ca traducere; Limba şi gnoza; Cuvântul împotriva obiectului; Norme teoretice; Mecanismul hermeneutic; Topologii culturale.
Cine a fost George Steiner (1929-2020)? S-a născut la Paris din părinţii de etnie evreiască Frederick George şi Else. A fost educat în Franţa, S.U.A. şi Anglia ca un “posesor a trei limbi materne” cum îi plăcea să se definească şi un cunoscător al altor câtorva limbi. După ce a lucrat la redacţia revistei The Economist el a funcţionat câţiva ani în cadrul Institutului pentru Studii Superioare din Princeton, iar din 1959 a fost profesor cu grade universitare obţinute succesiv la Chicago, Harvard, Oxford, Princeton, Cambridge, New York, Yale, Zürich, Geneva.
George Steiner Foto: TheNexusInstitute (youtube), CC BY 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by/3.0, via Wikimedia Commons
Este autorul multor studii şi cărţi publicate în perioada 1959-1981 printre care: Tolstoy or Dostoevsky/1959; The Death of Tragedy/1961; Anno Domini/1964; Language and Silence: Essays on Language, Literature and the Inhuman/1967; Extraterritorial: Papers on Literature and the Language Revolution/1970; In Bluebeard’s Castle: Some Notes towards the Redefinition of Culture/1971; After Babel: Aspects of Language and Translation/1975 (cartea la care ne referim în acest articol); Heidegger/1978; On Difficulty and Other Essays/1978; The Portage to San Christobal of A.H./1981.
Nu voi intra, însă, într-o prezentare, nici măcar una sumară sau introductivă a cărţii lui G. Steiner, ci mă voi referi doar la un detaliu ce mi-a reţinut atenţia şi mi-a generat o stare deplăcere spirituală ca român îndrăgostit de semantică şi de interculturalitate.
La pagina 303 din capitolul Norme teoretice este redată integral o poezie a lui Marin Sorescu, intitulată Retroversiune. Iată textul acesteia: „Susţineam examenul/La limba moartă/Şi trebuia să mă traduc/Din om în maimuţă./Am luat-o pe departe,/Traducând mai întâi un text/Dintr-o pădure./Retroversiunea devenea, însă,/Tot mai dificilă,/Cu cât mă apropiam de mine./Cu puţin efort/Am găsit, totuşi, echivalenţe mulţumitoare/Pentru unghii şi părul de pe picioare./Pe la genunchi/Am început să mă bâlbâi./În dreptul inimii mi-a tremurat mâna/Şi-am făcut o pată de soare./Am mai încercat eu s-o dreg/Cu părul de pe piept,/Dar m-am poticnit definitiv/La suflet.”.
Este semnificativ comentariul lui Steiner: „…Când Rainer Maria Rilke îi scrie contesei Sizzo în martie 1922, nu găsim nimic nou în afirmaţia sa că fiecare cuvânt dintr-o poezie este unic din punct de vedere semantic şi că îşi stabileşte propria completitudine de tonalitate şi câmp semantic. Interesantă este insistenţa lui asupra faptului că aceasta se aplică şi la cele mai banale şi mai uzate părţi de vorbire, distingând astfel poezia de limbajul de fiecare zi… O separare atât de drastică în interiorul unei limbi se aplică «a fortiori» la traducere. Aceeaşi problemă este implicită în «Prefaţa» lui Samuel Johnson la «Dicţionarul» său din 1755; ea este reformulată de Vladimir Nabokov cu exact două veacuri mai târziu când acesta declara – referindu-se la versiunile englezeşti după Alexandr Puşkin – că în traducerea poeziei totul este înşelătorie în afară de «cel mai stângaci literalism». Poetul român Marin Sorescu rezumă strălucit întregul catalog al «opoziţiei» în poezia numită «Retroversiune»… Atacurile împotriva traducerii poeziei sunt doar marginea zgrunţuroasă a afirmaţiei generale după care nicio limbă nu poate fi tradusă fără pierderi.”. După prezentarea in extenso a poeziei lui Marin Sorescu, George Steiner formulează următoarea concluzie clară: „Şi aceasta este exact imaginea lui Joachim Du Bellay sau a lui Giacomo Leopardi.”.
Am găsit de cuviinţă să mă refer în acest context tematic la o triadă poetică în care Marin Sorescu abordează teme lingvistice ţinând de vocabular sau de gramatică. Iată exemplele apreciate de mine ca fiind oportune şi reprezentative:
– Alfabetul: „N-a prea observat/Când a pierdut prima literă./A continuat să vorbească,/Ocolind cu grijă/Cuvintele/Care cuprindeau acea literă./Apoi a mai pierdut una,/Mi se pare pe A./Soarele, Luna/Au rămas pe dinafară./Şi încă una./Fericirea, iubirea/Au început să nu-l mai înţeleagă./Litera de pe urmă/I-a rămas înfiptă într-o silabă/Ca un dinte obosit./Acum aude, vede,/Dar nu mai are cuvinte pentru viaţă,/Formată în cea mai mare parte din literele/Pe care le-a pierdut.”.
– Câte gânduri: „Câte gânduri îmi trec prin cap/Le las să-mi treacă./Este plăcerea lor/Să se stârnească din senin,/Ca norii/Şi să se destrame la întâmplare,/La marginea orizontului./Unele revin,/Cuprinse parcă de-o remuşcare:/Au uitat să se atingă de cuvinte!/Cuvintele le îmbrăţişează,/Le cuprind în potir de flori carnivore./Şi eu mă pomenesc punând pe note/Plânsul gândurilor fără ieşire.”.
– Poemul: „La început/A fost cuvântul./Totodată el era/Şi purtătorul său/De cuvânt.”.
– Câte puţin: „M-am inspirat/Din toate izvoarele care s-au pierdut/Încă înainte de naşterea mea./Pot da o listă lungă/De gânduri care, venind pe sub pământ,/S-au înfipt în porii sufletului meu/Ca suliţele într-o panoplie./Din nişte opere, în limba tracă,/Ale primului poet exilat la noi,/Din scrisorile dând ştire de năvălirea turcilor,/Din vieţile sfinţilor care au pregetat/Să mai ajungă până acum./Apoi din mâinile care le-au transcris/Şi s-au pierdut,/Din ochii care le-au citit/Şi s-au pierdut,/Din ecourile pe care le-au stârnit/Şi s-au pierdut./Din toate câte puţin,/Puţin din viaţa ta,/Puţin din moartea mea,/Ca nimeni să nu mai poată controla./O, acela/Care se va inspira din mine,/După ce toate aceste cuvinte/Pe care le înalţ acum cu sufletul meu/Se vor întoarce acasă/În uitarea primordială!”.
Am găsit şi o serie de epigrame unde poetul Marin Sorescu „se confruntă” cu cuvintele, ieşind de fiecare dată victorios: *„Lucrând cu iambi, trohei, cu tropi,/Fugind într-una după rime,/Nu mai priviţi spre înălţime,/Prieteni, fiindcă daţi în gropi!”; *„Lui vinul îi e bun amic,/De-aceea eu, la nume, zic/Să-şi mai adauge un «l»/Să-l cheme Victor Tulburel (scriitorul postbelic Victor Tulbure – n.n.).”; *„De se vor găsi departe/Oameni pe planeta Marte,/Cum vor fi numiţi de noi:/Marţieni sau marţafoi?”; *„Din orice mugur cât de mic,/Sub raza binefăcătoare,/O frunză iese sau o floare;/Din Mugur (poetul Florin Mugur – n.n.) n-a ieşit nimic!”; *„Pe Dante, bardul florentin,/L-a inspirat un chip divin,/Pe tine-o vacă-a nu ştiu cui./Orice poet cu muza lui!”; *„Tu şi casa fără poartă/De la capul străzii scurte/Aţi avut o crudă soartă:/Nimeni nu v-a făcut curte.”; *„Examenul adeseori/Mihai îl dă de două ori,/Căci procedează cam aşa:/Întâi îl dă, apoi îl ia.”; *„Vorbeau «Urzicile»-ntre ele:/-Tu ce zici de «Urzica», lele?/-Zic c-a avut o moarte tristă:/Nu-i nici urzică, nici revistă.”; *„Epigrama ta, maestre,/E ca fata fără zestre,/Vin, se uită toţi la fată/Şi o lasă-aşa, uitată.”.
Revenind la volumul tradus în limba română şi publicat în anul 1983, am preluat câteva pasaje din „Prefaţa” semnată de Ştefan Avădanei, un comoldovean născut în acelaşi an ca mine şi unul din cei doi traducători: „Cartea aparţine unui poliglot şi nu unui poliglot oarecare, ci lui George Steiner; e cartea unui om care traduce continuu, care visează într-o limbă şi îşi reconstruieşte visul în alta, care îşi începe călătoria la Geneva într-o limbă, o continuă la Berlin în alta cu aceeaşi uşurinţă şi o termină la Paris sau Londra în contexte lingvistice complet diferite. Mai este şi cartea unui erudit care se ocupă de mai multe literaturi, de teoria culturii, semantică, semiologie şi alte discipline înrudite.”.
Mă bucur că poetul Marin Sorescu şi-a găsit locul în această operă monumentală.
