Spre regretul meu, în anii studenţiei nu am mers la niciun spectacol cu Gică Petrescu, organizat în Bucureşti, mulţumindu-mă să ascult cântecele sale pe câteva casete audio pe care le cumpărasem anterior de la Roman unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. La întoarcerea mea după opt ani de la Praga unde am fost Secretar al “Uniunii Internaţionale a Studenţilor” îl ascultam şi îl priveam cu mare plăcere împreună cu soţia mea în numeroasele lui apariţii la Televiziunea Română.
Gică Petrescu s-a născut în ziua de 2 aprilie 1915 la Bucureşti; tatăl era un funcţionar poştal, iar mama o talentată pianistă, ambii părinţi având studii şi mulţi ani petrecuţi în Occident (tatăl în Elveţia şi mama în Franţa). Încă din anii copilăriei el studia simultan pianul şi limba franceză mai întâi cu mama sa şi apoi cu profesori de specialitate. A învăţat la Liceul “Gheorghe Şincai” din Capitală, remarcându-se de asemenea în ansamblul şcolii ca interpret vocal şi chitarist. Când avea vârsta de 15 ani Gică Petrescu a fost descoperit de compozitorul Ion Vasilescu; în 1933 renumitul violonist Grigoraş Dinicu i-a remarcat calităţile interpretative, recomandându-l la “Radio România” unde a susţinut timp de o oră un program de şlagăre ale lui Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Aurel Giroveanu. Cu doi ani înainte Gică Petrescu avusese un contract ca solist vocal la Restaurantul-Terasă “Princiar” de pe Şoseaua Kiseleff unde cânta maestrul Fănică Luca; în 1933 el este angajat tot ca solist alături de orchestra James Kok la localul de lux “Lafayette”. Fiind admis la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, Gică Petrescu a urmat cursurile acesteia doar doi ani şi s-a dedicat muzicii. Mama sa decedase când el avea 16 ani, iar în 1936 tatăl lui se îmbolnăveşte şi este imobilizat la pat, dispărând astfel orice sprijin financiar.
După efectuarea serviciului militar obligatoriu, Gică Petrescu cânta în 1937 la Cazinoul din Sinaia alături de orchestra de jazz condusă de Dinu Şerbănescu; după cum mărturisea în cartea lui George Sbârcea, Viaţa şi cântecele lui Gică Petrescu/1993, acolo el cânta sub numele de “George Petrini” ca “să sune a străin”; “Mi-a plăcut Majestatea Sa Regele Mihai, îi plăcea muzica. Atunci când cântam la Casino, venea să joace la ruletă şi marele bogat Malaxa. După ce juca la ruletă, acesta venea la restaurantul unde eu cântam de câteva ori pe săptămână.”.
În perioada când el cânta la restaurantul “Parcul Aro” i s-a propus să apară într-o comedie muzicală în compania actorului H. Nicolaide. În spectacolul intitulat Luna ştie, dar nu spune Gică Petrescu a început să colaboreze cu Nicolae Kirculescu care i-a compus multe melodii devenite şlagăre cum ar fi: Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti?; Să nu-ţi spui dorul nimănui; Când se sting luminile în Bucureşti. În cartea lui George Sbârcea el îşi amintea: “Doamne, de câte ori mi-am îndreptat paşii către casă la acea oră a stingerii luminilor când casele se deşteaptă în lumina trandafirie care alungă intunericul, iar pe bulevardele bucureştene prind să foşnească uneltele măturătorilor de stradă.”.
Din 1938 colaborează cu casa de discuri “Electrecord”, imprimând cântece de petrecere, romanţe şi piese de muzică uşoară. În anul următor pleacă în primul lui turneu din străinătate, în Germania; ulterior este angajat la Restaurantul “Neptun” cântând alături de orchestra lui Victor Predescu. În perioada 1940-1944 Gică Petrescu îşi manifestă talentul vocal la teatrele “Gioconda” şi “Savoy”, Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” ş.a. Locuitorii Bucureştilor supravieţuiau printre desele alarme şi bombardamente, făcând haz de necaz. Un episod hazliu făcuse deliciul presei de scandal: în cursul repetiţiilor pentru spectacolul Gioconda se mărită într-un restaurant din apropierea teatrului de pe strada Lipscani ofiţerii nemţi au adormit buştean după un chef prelungit cu multă bere şi mult rom, trezindu-se a doua zi dimineaţă încălţaţi cu opinci româneşti în loc de cizme.
După război lumea începuse să uite treptat ororile acestuia. Un episod important s-a petrecut în cursul anului 1946 şi a avut ca locaţie Barul-Grădină “Arizona”. Într-o seară Gică Petrescu interpreta cântecele La margine de Bucureşti, Suflet candriu de papugiu, Costică, Costică. Renumitul violonistYehudi Menuhin, aflat acolo, după ce l-a bisat intens pe solistul român, i-a oferit un memorabil autograf însoţit de următorul text: “Lui Gică Petrescu, în semn de recunoştinţă pentru frumoasele sale cântece care m-au încântat atât de mult!”.
Gică Petrescu a participat în vara anului 1953 la ediţia de la Bucureşti a “Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor”. Peste câţiva ani a efectuat un turneu în U.R.S.S. împreună cu nume mari ale muzicii româneşti ca Ion Dacian, Trio Grigoriu şi Florian Dorian. În 1964 el primea titlul de artist emerit al R.P. Române “pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniile teatrului, muzicii şi artelor plastice”. În perioada 1965-1967 Gică Petrescu s-a aflat într-un turneu de două luni la Paris alături de Stela Popescu şi Mircea Crişan şi în mai multe turnee în Israel împreună cu Doina Badea şi Florin Piersic. A avut o serie de spectacole în Italia; la unul dintre acestea, găzduit în sala “Bibliotecii Comunale Ortodoxe Române” Gică Petrescu a interpretat şlagărele La margine de Bucureşti şi Bucureştiul meu iubit. În ţară apăreau noi cântece foarte îndrăgite de români, e.g. Căsuţa noastră; Dă-i cu şpriţul pân’ la ziuă; Uite-aşa aş vrea să mor; Du-mă acasă, măi, tramvai etc. Unul dintre cântece care a avut o originală biografie este creaţia lui George Sbârcea, Ionel, Ionelule conţinând aceste versuri: “Ionel, Ionelule,/Nu mai bea, băiatule/Ionel, Ionelule,/Fiindcă te râd fetele.”. Compozitorul îşi amintea cum apăruse această melodie prin anii ’30: directorii Teatrului “Alhambra” din Bucureşti unde era angajat l-au ameninţat cu concedierea, l-au încuiat într-o încăpere a teatrului şi i-au cerut să compună ceva inedit. Între anii 1966 şi 1971 Gică Petrescu a participat la ediţiile “Festivalului de Muzică Uşoară” de la Mamaia.
Dânsul este deţinătorul multor premii şi distincţii primite în anii ce au urmat. Printre acestea sunt: Ordinul “Steaua României” în grad de Cavaler; Diploma de Excelenţă “Muzica e viaţa mea” din partea Televiziunii Române; Premiile Speciale “Interpretul care a dus muzica românească în Mileniul III” şi “Cântecul e viaţa mea”, acordate de Radiodifuziunea Română; Premiul “Life Time Award” obţinut în cadrul MTV Romanian Music Awards etc.
Marele nostru artist a murit în ziua de 18 iunie 2006, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Iată două aprecieri despre renumitul interpret: *muzicologul Viorel Cosma: “Gică este unic în felul lui. În primul rând a cântat de toate: operetă, muzică populară, revistă, muzică uşoară, muzică de petrecere. A avut un repertoriu extrem de vast şi o carieră foarte lungă. Nu ştiu dacă l-a egalat cineva. Toată lumea se întreba cum de a rezistat atât. Avea secretele lui: era foarte riguros şi nu a făcut niciodată excese. Nu a fumat şi nu a băut. Deşi cânta mai bine ca oricine muzică de pahar, are 40-50 de cântece despre pahar, eu nu l-am văzut niciodată ameţit.”; *actriţa Stela Popescu: “Din scenă nu ieşea cu paşi normali, călca sacadat, iar publicul prindea mişcarea şi aplauda în ritmul paşilor săi. Cânta multe cântece de pahar, dar în viaţă era foarte cumpătat. Nu a agreat niciodată viaţa dezordonată a boemei interbelice.”.
Criticului muzical George Sbârcea (alias Claude Romano) îi aparţin următoarele cuvinte despre Gică Petrescu: “Trubadurul acesta întârziat în secolul maşinismului s-a priceput să facă «duminici» din toate zilele săptămânii.”.
Îmi însuşesc întrutotul această aserţiune metaforică, îndreptându-mi gândul – în ziua când scriam însemnările de faţă – către cel care s-a impus în muzica românească autentică din multe decenii prin sute de cântece care făceau pe concetăţenii săi să fie mai veseli, mai bucuroşi şi mai apropiaţi unii de alţii.
