“Grigoraş Dinicu este cel mai mare violonist pe care l-am auzit vreodată.” – aceste cuvinte aparţin virtuosului violonist rus de etnie evreiască, Jascha Heifetz (1901-1987) care i-a cerut instrumentistului nostru acordul de a prelucra Hora Staccato ca piesă de concert ce a cucerit lumea întreagă. La rândul său, renumitul instrumentist din Ungaria, Lacz Laczi spunea despre Grigoraş Dinicu: “Dacă eu sunt <prinţul lăutarilor> (cum era supranumit în acea ţară – n.n.), atunci românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor.”.
Grigoraş Dinicu s-a născut la 3 aprilie 1889 într-o mahala a Bucureştilor, numită “Scaune”, într-o familie de lăutari de etnie romă. Tatăl său, Ionică Dinicu cântase în Franţa şi Rusia, iar fratele lui, Dimitrie Dinicu studiase violoncelul la “Conservatorul din Viena”, fiind coleg şi bun prieten cu George Enescu, prim-violoncelist al “Orchestrei Simfonice” de la Bucureşti şi profesor la acel Conservator; mama sa se ocupa de cafeneaua pe care o deschisese în cartierul lăutarilor. Copilul Grigoraş a luat primele lecţii de vioară de la Moş Zamfir, un bătrân lăutar, învăţând să cânte melodiile Lume, lume, soro lume, Doina haiducului, Ciocârlia şi Arde foc la Bucureşti. După cum scria George Sbârcea în cartea Ciocârlia fără moarte: Grigoraş Dinicu şi Bucureştii lăutarilor de altădată, copilul învăţase atunci că degetele lăutarului nu sunt sloiuri de gheaţă, ca la “paradiţii” care cântă pe note cântece neînvăţate. În primii ani ai veacului trecut, Grigoraş a făcut parte, împreună cu fiii lăutarilor din cartier, din corul Bisericii “Scaunele Vechi”. La vârsta de 13 ani, el auzea pentru prima oară o orchestră simfonică la gramofon, când se afla în locuinţa din Capitala României a muzicianului german Rudolf Malcher.
În perioada 1902-1906, Grigoraş Dinicu studiază vioara la “Conservatorul din Bucureşti”. Atunci s-a întâmplat următorul episod: studentul se angajase în secret la un spectacol de pantomimă la “Moşi” pentru a-şi ajuta familia cu banii câştigaţi astfel; spre ghinionul lui, într-o zi acolo s-au aflat ca spectatori unchiul Dimitrie Dinicu şi profesorul Carl Flesh care au auzit, în spatele mimului ce îşi executa numărul cu vioara, cântând cineva la o vioară adevărată! Ca urmare, studentul este exmatriculat de către profesorul care, însă, îl pregăteşte cu discreţie în particular şi el nu va pierde anul universitar. Ce splendidă îngemănare a tainelor, ca într-un subiect al unui roman de aventuri!
La examenul de diplomă din 1906, Grigoraş Dinicu interpreta, pe scena “Ateneului Român”, Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Niccolò Paganini. Având în mâinile sale vioara vestitului lăutar Costică Cândeanu, îmbrăcat în haine noi, făcute cadou de unchiul Mitică, în fruntea orchestrei Conservatorului, condusă de Alfonso Castaldi şi acompaniat la pian de colegul Costică Ionescu-Găină, tânărul violonist Grigoraş Dinicu obţinea primul mare succes din cariera sa artistică. Absolventul pregătise pentru bis-uri câteva Capricii de Niccolò Paganini, Sonata a IV-a de Johann Sebastian Bach, Scherzo Tarantelle op. 16 de Henrik Wieniawski şi… o compoziţie proprie: Hora Staccato. Concertul de absolvire al lui Grigoraş Dinicu a durat atât de mult, încât examenul Clasei de dramă, care trebuia să aibă loc în aceeaşi seară, a fost amânat.
Au urmat ani de glorie artistică pentru violonistul român. El s-a angajat ca şef de taraf la grădina “Bufet”, un loc preferat de boema Bucureştilor. Ascultându-l, scriitorul Alexandru Vlahuţă declarase: “Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede, în acelaşi timp, muzica!”. Aflat la restaurantul “Gambrinus”, într-o noapte târzie, dramaturgul Ion Luca Caragiale l-a îndemnat prin următoarele cuvinte: “Grigoraş, băiete, să-mi cânţi tu mie o Ciocârlie!”. Proprietarul “Green Park Hotel” din Londra, Casalli vine la Bucureşti pentru a încheia un contract cu ansamblul lui Grigoraş Dinicu pe care acesta îl acceptă şi pleacă în 1928 în Capitala Angliei unde va fi supranumit “the King of the gipsy players and his band”. Urmează, în 1929, o perioadă la cel mai mare restaurant din Paris, “Ambassadeur”, două luni la vestitul “Casino” din Ostende/Belgia şi din nou la Paris, la “Théâtre de La Michodière”; peste puţin timp, ajunge la vestitul restaurant “Empire” din Monte Carlo unde are plăcerea şi onoarea de a-i întâlni pe George Enescu şi Fritz Kreisler. Revenind la Bucureşti, dânsul cântă la restaurantul “Continental” în faţa protipendadei de pe malurile Dâmboviţei. Apoi taraful său va reprezenta România la “Expoziţia Internaţională” de la Paris unde i se conferă “Diploma de Onoare” şi “Ordinul Ministerului Instrucţiunii Publice”.
La “Expoziţia Universală”/1939 de la New York, taraful lui Grigoraş Dinicu este însoţit de renumita cântăreaţă Maria Tănase. Unul dintre spectacolele organizate în cadrul Expoziţiei a fost difuzat de postul Radio Bucureşti pentru ascultătorii din România. Iată cum relata revista Radio Adevărul, în numărul său din 19 februarie 1939, acel spectacol: “Duminică, 12 februarie, la ora 8.30, posturile noastre de radio au transmis Ora Românească pentru America, organizată de Comisariatul general al României pentru Expoziţia Universală din New York 1939, în colaborare cu Societatea noastră de Radiodifuziune… Emisiunea de duminică constituie, fără exagerare, un eveniment epocal… Se cuvine să relevăm calitatea excepţională a programului muzical difuzat în cadrul Orei Româneşti. Alegerea cântecelor populare şi a interpreţilor muzicali denotă o competenţă remarcabilă. Ni s-a oferit un şirag alcătuit din mici juvaeruri: tot ce avem mai bun şi mai caracteristic pe acest tărâm. Publicul internaţional a avut prilejul să înţeleagă sufletul românesc, ascultându-i melodiile de voioşie şi de jale, de duioşie… Orchestra Radio, corul Carmen, domnul Grigoraş Dinicu, doamnele Valentina Creţoiu, Evantia Costinescu, Maria Tănase şi domnul George Folescu au fost astfel cei mai preţioşi mesageri ai României în lumea largă.”. Reprezentanţii culturii româneşti au fost atât de mult admiraţi, încât timp de patru luni, ei au cântat după aceea împreună la restaurantul lui Jean Filipescu unde au venit să-i asculte marea actriţă Marlene Dietrich, numeroşi melomani de pretutindeni. Numele artistului Grigoraş Dinicu se asocia cu splendide melodii printre care: Hora Staccato; Hora Octavă; Sârba lui Jenică; Souvenir de Monte Carlo; Coquette-Valse; Horă de Concert în fa diez minor etc.
Revine în ţară după invadarea Poloniei de către trupele naziste şi se angajează la restaurantul “Modern” din Sărindar; acolo veneau să îl asculte George Enescu şi Ionel Perlea. La un moment dat, Grigoraş Dinicu a fost concert-maistru (fără remuneraţie) al formaţiei simfonice “Pro Arte”.
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Grigoraş Dinicu nu va mai cânta la “Ateneu”, ci va colinda spitalele cu ostaşii români răniţi unde se va strădui să aducă alinarea suferinţelor acestora, alături de George Enescu, Constantin Tănase, Vasile Vasilache, Nae Roman şi alţi renumiţi artişti.
În anul 1943, ca urmare a epuizării nervoase generate de turneul susţinut în Turcia, la Istanbul şi Ankara, Grigoraş Dinicu a suferit un accident vascular după care mişcările mâinii stângi au devenit foarte complicate şi dificile; deşi îi venea greu să cânte la vioară, el nu a renunţat la îndrăgitul instrument care l-a făcut vestit în toată lumea. Peste câţiva ani, în 1949, când violonistul nostru era angajat la un restaurant obişnuit, a venit special să îl asculte celebrul violonist Yehudi Menuhin; pentru acesta Grigoraş Dinicu a interpretat cântecul Ciocârlia pentru ultima oară în viaţa sa. În ziua de 27 martie dimineaţa, vioara lui a adormit pentru totdeauna. Când se afla pe patul de moarte, Grigoraş Dinicu îi spusese fiicei sale că ar dori ca la mormântul lui să i se cânte Zigeunerweisen Op. 20, o piesă compusă în anul 1878 de Pablo de Sarasate. Ionel Perlea a încercat să îi îndeplinească ultima dorinţă, dar nu a fost în stare din cauza mulţimii sufocante care se găsea în jurul lui; totuşi, orchestra “Barbu Lăutaru” condusă de Ionel Budişteanu i-a cântat Hora Staccato.
