Ion Gheorghe Duca (1879-1933) a avut o biografie marcată de înalte demnităţi guvernamentale: ministru cu diverse portofolii (instrucţiune publică şi culte; agricultură; afaceri interne; afaceri externe) şi prim ministru. La Colegiul “Sfântul Sava” din Bucureşti a fost coleg de clasă cu N.D. Cocea, Gala Galaction şi Tudor Arghezi. Gala Galaction îşi amintea următoarele despre elevul Duca: “Era miop, purta ochelari, avea un obraz fin şi trandafiriu, iar sub ochelarii lui de miop nişte scăpărări de nestinsă curiozitate şi vie inteligenţă. El era un elev de o sârguinţă şi de o exactitate exemplare. S-a afirmat în două-trei luni ca fruntaş printre fruntaşi şi a dobândit stima profesorilor şi a colegilor săi.”. După cursurile liceale a studiat la Universitatea “Sorbona” din Paris unde şi-a susţinut teza de doctorat în Drept şi Ştiinţe Politice cu tema “Societăţile cooperatiste din România”. În vara lui 1907 se înscrie în Partidul Naţional Liberal condus de I.I.C. Brătianu şi este ales deputat al acestui partid; ulterior, la vârsta de 51 de ani el devenea preşedintele P.N.L.
În perioada când a condus diplomaţia românească – un fragment biografic pe care l-am studiat în virtutea profesiunii mele – I.G. Duca s-a afirmat prin prezenţele sale active la “Liga Naţiunilor” şi în cadrul “Micii Înţelegeri” (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) iniţiind în martie 1925 crearea la Sinaia a “Micii Antante a Presei”. În decembrie 1924 a publicat lucrarea “La politique extérieure de la Roumanie. Les efforts de la Roumanie pour la consolidation de la paix mondiale”. În calitate de ministru de externe a făcut următoarele consideraţii: “Oricine cunoaşte politica românească… ştie că una din directivele fundamentale, directive de la care de 40 de ani nimeni nu s-a abătut în nicio împrejurare şi faţă de nicio ţară, este aceea de a nu se amesteca în politica internă a altor ţări. Neamestecându-ne în politica internă a altora, am avut grijă ca şi ceilalţi să nu se amestece în politica noastră.”. Duca şi-a publicat memoriile referitoare la experienţa ministerială la o editură din Germania. Fac cuvenita menţiune că am avut ocazia să le citesc integral la începutul anilor ’80 când le-am primit în formă xeroxată de la Nicu Ceauşescu, liderul de atunci al organizaţiei naţionale de tineret.
I.G. Duca s-a remarcat în domeniul retoricii parlamentare. În decembrie 1907 a ţinut un discurs în “Adunarea Deputaţilor” în cadrul dezbaterii privind modificarea “Legii învoielilor agricole” care a generat o reacţie entuziastă din partea ilustrului orator Take Ionescu: “Te felicit, domnule Duca şi îţi urez să nu întâlneşti, ca mine, în cariera dumitale coaliţia invidioşilor!”. Când un alt orator experimentat, Petre P. Carp i-a zis: “Băiete, să nu-ţi iroseşti talentul în acest grup (liberal – n.n.).” Duca i-a răspuns: “Maestre, nu-mi voi irosi niciodată talentul. În această grupare cred că este locul meu.”. Sunt relevante în acelaşi context amintirile despre I.G. Duca ale marelui gazetar Pamfil Şeicaru: “În viaţa parlamentară replica sa era spirituală fără să rănească adânc pe nimeni, vocea îi era clară, debitul precis, niciodată nu dezbătea problema unui atac personal. El considera dezbaterea parlamentară ca o formă de colaborare, pasionată adesea, dar respectând anumite limite ale decenţei ca o formă a stimei pe care reciproc parlamentarii o datorează faţă de convingerile celorlalţi.”.
O viaţă dedicată poporului căruia îi aparţinea a fost din nefericire curmată mişeleşte la 29 decembrie 1933 pe peronul Gării din Sinaia, crima fiind săvârşită de aşa-numiţii “nicadori” (un acronim format din primele 2 litere ale prenumelor a 2 dintre asasini/Nicolae Constantinescu, Caranica Ion şi din primele 3 litere ale prenumelui celui de-al treilea criminal/Doru Belimace) ca o pedeapsă aplicată lui I.G. Duca pentru eforturile sale de a stăvili mişcarea legionară. Fusese invitat de Regele Carol al II-lea într-o audienţă pentru a discuta problema demiterii guvernatorului “Băncii Naţionale”; audienţa a durat două ore, iar seara, la revenirea sa în Gara din Sinaia spre a lua trenul de întoarcere la Bucureşti, 5 gloanţe l-au răpus în timp ce se afla pe peron. În numărul din 31 decembrie 1933 ziarul “Adevărul”relata astfel tragicul eveniment: “În timp ce I.G. Duca trecea prin culoar pentru a ieşi pe peron unde era aşteptat de un grup de manifestanţi dl. Vlahide i-a propus să se întoarcă şi să treacă prin biroul şefului gării pentru a evita astfel mulţimea. Fostul prim ministru, însă, nu a acceptat şi a trecut pe peron unde îl pândea moartea. La un moment dat Constantinescu, unul dintre asasini, auzind pe cineva spunând <domnule preşedinte>, s-a întors repede şi s-a văzut faţă în faţă cu primul ministru. Atunci l-a apucat cu o mână de umăr, iar cu cealaltă a descărcat gloanţele: unul în tâmplă, iar alte trei – deoarece Duca îşi ferise capul – în ceafă. Asasinul o luase la fugă spre linia ferată. Dar în urma lui pornise detectivul Petre Petre care a reuşit să pună mâna pe dânsul.Văzându-se prins, asasinul a mai tras încă un glonte asupra agentului rănindu-l la mână. Totuşi, detectivul şi-a păstrat cumpătul şi n-a dat drumul criminalului. Sărind apoi şi alţii în ajutor, criminalul a fost arestat.”. În acel loc de tristă amintire am putut vedea o placă memorială pe care erau scrise următoarele cuvinte: “În acest loc a fost asasinat I.G. Duca, Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Jertfă iubirii sale de neam şi ţară. 29.XII.1933.”.
La scurt timp de la tragicul eveniment, mai exact la 14 ianuarie 1934 Tudor Arghezi scria: “Moartea lui I.G. Duca, omul cu mâinile delicate şi pure şi cu melancolia intimidată blajin a privirii, cinstit până la uitarea de sine, până la sărăcie şi până la mizeria deghizată să fie acum pentru intelectualitate un prilej de meditaţie şi sinceritate, zadarnic râvnită în urma unui număr de 800 de mii de alţi morţi ale căror giulgii au rămas neprimite!”.
Din mai multe surse din presa vremii am aflat despre legăturile lui I.G. Duca cu ţinuturile Vâlcei: *Înhumat iniţial la Bucureşti, peste un an rămăşiţele sale pământeşti – la dorinţa lui testamentară – au fost aduse şi reînhumate la Horezu, în lăcaşul sfânt de la Urşani-Hurezu purtând hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Atunci prefectul de Vâlcea, hurezean de origine, rostise aceste cuvinte emoţionante: “Cum să nu-l plângem când ştim cât de strâns îşi legase întreaga lui simţire pentru oamenii şi pitorescul acestui plai, cât de adânc vibra când după zile de zbucium din mijlocul zgomotos al Bucureştiului se refugia la Măldăreşti, în acest colţ minunat de ţară pe care îl găsea fără seamăn în lumea largă şi unde îşi deschidea sufletul, respira liber şi astfel în mijlocul naturii fermecătoare îşi afla liniştea şi mulţumirea sufletească deplină uitând complet de mizeriile vieţii politice? …De sub lespedea de marmură din Biserica Urşani, unde I.G. Duca va dormi somnul veşniciei, izvorăşte azi, va izvorî mâine, va izvorî întotdeauna o rază de lumină care va evoca de-a pururi porunca unei credinţe, destinele împlinite şi pilda unei vieţi nestinse şi eterne în gloria şi învăţămintele ei.”. *I.G. Duca făcuse cunoştinţă cu ţinuturile vâlcene încă din anii tinereţii când, întors de la Paris, fusese repartizat ca ajutor de judecător la Tribunalul din Râmnicu Vâlcea/plasa Horezu. Recomandat de premierul I.I.C. Brătianu, ministrului de justiţie – fiind întrebat de acest demnitar unde ar dori să fie numit – tânărul Duca a dat următorul răspuns: “Oriunde, dreptatea este la fel!”. *Prietenul său, diplomatul şi sociologul Dumitru Drăghicescu (1875-1945) născut în satul Măciuca din comuna vâlceană Zăvoieni povestea că, fiind fascinat de locul mirific de la Măldăreşti, marele om de stat şi-a construit o casă de vacanţă vizitată de Regina Maria a României, Principesa Ileana şi alţi membri ai familiei regale, precum şi de numeroşi politicieni ai vremii. *I.G. Duca, alături de Vintilă Brătianu şi Alexandru Marghiloman, a donat fonduri însemnate pentru construirea în perioada 1913-1916 a “Monumentului Independenţei” de la poalele Dealului Capela din Râmnicu Vâlcea.
I.G. Duca – asasinat mişeleşte la 29 decembrie 1933 când avea 54 de ani – a fost un ilustru om politic pentru care România a reprezentat un permanent “Alter Ego” al vieţii exemplare dăruite propriei naţiuni.
