Ikar. Legenda lui Mieczysław Kosz (Mietek Kosz) spune povestea pianistului Mieczysław Kosz, un nume celebru al muzicii anilor ’60-’70, care şi-a pierdut vederea la o vârstă fragedă.
Filmul începe cu prezentarea acestuia la maturitate, când, aflat la un festival de jazz, este nevoit să se lupte cu propria infirmitate (care este greşit interpretată de spectatori, care nu îl cunoşteau şi nu ştiau că este orb) pentru a-şi susţine recitalul. Trecând peste momente jenante şi umilinţe, el trebuie să-şi ducă interpretarea până la capăt.
Apoi îl vedem, cu ani mai devreme, copil, la Institutul Laski pentru Copii Nevăzători (evenimentele nu sunt prezentate de regizor în ordine cronologică, fiind ca un periplu prin viaţa acestuia).
Din nou în prezent, regizorul Maciej Pieprzyca sugerând că un astfel de talent rar nu se poate irosi, chiar în condiţiile existenţei unui asemenea handicap imens. Astfel că tânărul Mietek, cântând într-un restaurant, este remarcat de vicepreşedintele Federaţiei poloneze de jazz.
Totuşi, pentru un timp, ajunge din nou în restaurant, unde îşi iroseşte timpul, nefiind apreciat de auditoriu (Poate că sunt totuşi oarecum exagerat prezentate umilinţele la care acesta era supus, fiindcă spectatorul neutru nu găseşte vreun motiv pentru care pianistul să fi fost atât de ostracizat, în condiţiile în care cânta foarte bine. Sau poate că aşa s-a întâmplat şi muzicianul nu a fost înţeles de nimeni).
Sosit în cele din urmă la întâlnirea cu destinul, respectiv cu cel care îl remarcase, Mietek beneficiază de cu totul alte condiţii pentru a-şi exprima talentul. Şi devine revelaţia Festivalului Jazz Jamboree, în 1967. Apoi atinge o culme la Festivalul de Jazz de la Montreux, în 1969.
De notat că actorul Dawid Ogrodnik, în rolul lui Mieczysław Kosz, reuşeşte o performanţă notabilă, având în vedere că trebuia să interpreteze un orb – şi un muzician, totodată. Actorul polonez, în luptă cu atingerea perfecţiunii, izbuteşte foarte multe într-un rol infernal de greu.
Regizorul Pieprzyca trece prin diferite secvenţe ale vieţii lui Mieczysław Kosz, adăugând inspirat anumite fragmente muzicale, de la jazz la muzică simfonică. Ansamblul care rezultă nu e ceva perfect (parcă îi lipseşte ceva pentru a fi o peliculă cu adevărat grandioasă), însă este unul pe care, personal, l-aş nota cu 8 stele din 10.
De asemenea, spectatorul va remarca alegerea numelui lui Icar (care este, totodată, şi titlul unei compoziţii a lui Mieczysław Kosz) în titlu. Fiindcă destinul lui Mieczysław Kosz, în fapt, asta a însemnat: o tentativă de a cuceri lumea, de a atinge infinitul, reuşită până la un punct, dar parţial ratată din cauza imperfecţiunii hainei omeneşti.
Pentru a atinge o culme în artă, trebuie să te eliberezi
Mietek mai învaţă o lecţie importantă, poate singura care-i mai lipsea: dincolo de tehnica dusă până la desăvârşire, pentru a atinge o culme în artă trebuie să cânţi din suflet, să ”te eliberezi”. (Lecţie pe care, o dată învăţată, i-o va transmite colaboratoarei sale, solista vocală Zuza – interpretată de Justyna Wasilewska – de care se va şi îndrăgosti).
Maciej Pieprzyca ”spune” povestea pianistului polonez profesionist, fără preţiozităţi şi artificii inutile (deşi, de exemplu, întâlnirea cu Bill Evans mi s-a părut cam şarjată), arătând cum destinul se împlineşte întotdeauna, chiar şi în pofida celor mai mari vitregii ale sorţii.
Şi, în plus, alternează momentele pline de dramatism cu cele tratate cu umor, ceea ce face ca filmul, în ansamblu, să fie mai uşor de vizionat, deşi tema sa principală rămâne una gravă.
Mietek va începe o relaţie cu altă femeie, Marta (Wiktoria Gorodeckaja), dar cariera sa artistică va intra într-un con de umbră.
Ca în majoritatea filmelor biografice, felul în care este redată viaţa particulară a unor vedete poate fi discutabil, însă impresia generală este una bună.
Ca spectator, empatizezi cu personajul, vrei să-i fii alături atât în momentele de glorie, cât şi în cele de decădere.
Iar (ce este cel mai important) finalul, cel care lasă ultima impresie, este excelent realizat artistic, eventualele neclarităţi sau controverse din jurul morţii artistului (care a sfârşit în mod tragic, la doar 29 de ani) fiind estompate pentru a lăsa loc unui mesaj autentic şi peren: ”El nu a căzut. Şi-a luat zborul”.
