Cine achită ”nota de plată” pentru cele peste 60 de miliarde de lei, valoarea garanțiilor acordate de Statul Român în acest program?
Programul IMM INVEST a debutat în anul 2020, după instalarea pandemiei de COVID 19, fiind o schemă de ajutor de stat prin care Statul Român, prin instituțiile abilitate, garantează 80-90% din valoarea finanțării. Astfel, întreprinderile mici și mijlocii puteau accesa credite de până la 10 milioane de lei (maxim 5 milioane de lei sub forma de linie de credit), dobânda și comisioanele fiind subvenționate pe o perioada de 8 luni, ulterior costurile rămânând competitive, respectiv ROBOR la 3 luni + 2,5% pentru liniile de credit și ROBOR la 3 luni + 2% pentru creditele de investiții. Perioada de acordare a acestor finanțări a fost de 36 luni pentru liniile de credit și 72 luni pentru creditele de investiții.
Ca urmare a războiului din Ucraina, a fost lansat, în anul 2022, un nou program IMM INVEST, denumit IMM INVEST PLUS. Cu o valoare maximă a garanției Statului Român tot de 10 milioane de lei, cu aceleași perioade de creditare, dar cu o valoare a creditelor de investiții de până la 10 milioane de lei, cu perioada de grație de până la 18 luni și cu o perioadă de subvenționare a dobânzilor și comisioanelor de 12 luni, programul a atras multe companii care aveau nevoie de disponibilități imediate. O abordare prudențială din partea băncilor a fost aceea legată de acordarea liniilor de credit cu rambursare în ultimele 12 – 18 luni, înainte de scadența celor 36 de luni.
Toate au fost (sau au părut) bune și frumoase, aceste garanții reprezentând „gura de oxigen” necesară dezvoltării economiei în aceste perioade dificile. Dar ce e mult, e prea mult! Acum, când vin scadențele la credite, din ce în ce mai multe companii se confruntă cu dificultăți în a susține serviciul datoriei, în a-și achita ratele scadente, generând un impact direct și imediat asupra fluxului de numerar. Iar aceste credite nu pot fi reeșalonate sau restructurate. În plus, garanția acordată de fondurile de garantare a IMM-urilor, este, pentru bănci, o garanție lichidă, deci ușor de recuperat, cel puțin pentru moment.
Unde au fost problemele și ce au generat acestea?
- În mod uzual, perioada de finanțare pentru capitalul de lucru (linia de credit) este de 12 luni, iar pentru creditele de investiții 84 – 120 luni, în funcție de tipul investiției. Așadar, din start, produsele de finanțare nu au fost adaptate regulilor cu privire la un bun management al riscului de creditare și al regulilor de prudențialitate.
- Spre exemplu, o investiție într-o fabrică, cu finanțare pe o perioadă de 72 luni, din care 12 sau 18 luni de grație, oricât ar fi de profitabilă, nu poate genera suficientă profitabilitate și lichiditate pentru a rambursa creditul în cele 54 – 60 luni rămase (pe lângă cheltuielile operaționale generate de activitate).
- Acordarea de linii de credit, atât prin Programul IMM INVEST, cât și prin IMM INVEST PLUS, a generat un grad mare de îndatorare pe termen scurt, dar și scadențe suprapuse pentru rambursarea acestor finanțări.
- Finanțările contractate de companii nu au fost, uneori, utilizate eficient sau pentru dezvoltarea afacerii. De asemenea, fie investițiile nu au avut efectul financiar estimat inițial din punct de vedere al profitabilității, fie creditele contractate nu au fost suficiente pentru realizarea lor, astfel încât o parte din capitalul de lucru a fost incorect utilizat. Unele investiții au rămas chiar nefinalizate, deci neproductive.
- Dacă la data acordării primelor credite IMM INVEST, în septembrie 2020, ROBOR la 3 luni avea valoarea de 2,1%, la finalul anului 2022 valoarea acestuia ajunsese la 7,57%, apoi la finalul anului 2023 a ajuns la valoarea de 6,22%, iar în finalul anului 2024 a înregistrat o valoare de 5,92%. Aceste creșteri foarte mari ale valorii ROBOR au generat cheltuieli financiare suplimentare care nu au fost luate în vedere la contractarea creditelor.
În plus, în ultimii ani, au crescut semnificativ și alte cheltuieli operaționale (salarii, utilități, chirii, asigurări, etc), ceea ce a „îngustat” și mai mult marjele de profit ale companiilor. Majorarea impozitului pe dividende de la 5% la 8%, începând cu 1 ianuarie 2023 și apoi la 10%, din 1 ianuarie 2025, a generat alte ieșiri de lichiditate imediată, parte din capitalul de lucru fiind utilizat pentru plata dividendelor.
De asemenea, trebuie contabilizate și cauzele externe, precum întârzierea încasării creanțelor, atât din partea companiilor private, cât și, în special, din partea statului care înregistrează datorii din ce în ce mai mari și mai vechi, inclusiv din PNRR. Iar 2025 nu se anunță a fi un an favorabil, mai ales din perspectivă fiscală și a cheltuielilor statului.
Acest „carusel” al ieșirilor de lichidități (rate, dobânzi, dividende), coroborat cu creanțele neîncasate la termen și cu diminuarea semnificativă a marjelor de profit, generează, la nivelul companiilor, crize din ce în ce mai mari de lichiditate.
Soluția este luarea de măsuri urgente de restructurare sau redresare, fie extrajudiciare (amiabile), fie în proceduri judiciare (acordul de restructurare, concordatul preventiv, reorganizare), specialiștii în restructurare având capacitatea de a identifica soluțiile adaptate fiecărei situații sau probleme.
