Ce ar fi de spus, dacă am trage o linie imaginară la sfârşit de an şi am încerca să facem un bilanţ al peisajului cultural văzut din prisma consumatorului, nu neapărat al evenimentelor care au avut loc?
În primul rând, că întreg consumul de carte, de film, participarea la expoziţii ş.a.m.d. stau sub semnul factorilor conjuncturali.
Cine s-ar fi gândit, înainte (nu, nu e nevoie să spunem ”înainte de ce”, românii au doi de ”înainte”, ”înainte de ’89” şi ”înainte de pandemia de coronavirus”…), că vom intra tot mai rar şi cu tot mai multe restricţii într-o librărie sau o galerie de pictură, şi deloc în teatre sau cinematografe?
E drept, din acest motiv s-au mai înregistrat şi creşteri ale comenzilor online de carte şi au ”explodat” cererile pentru platformele de streaming care oferă spre vizionare filme, dar per ansamblu tot o lovitură este.
Iar faptul că Internetul a devenit un fenomen, ceva de care nimeni nu se poate despărţi pentru mai mult de câteva ore pe zi l-aş încadra totuşi în aceeaşi categorie a lucrurilor de circumstanţă.
În fond, ţine doar de conjunctură dacă e pandemie sau nu, dacă eşti dependent de Internet şi jocuri video sau nu, dacă poţi accesa o carte sau un film prin metodele clasice sau prin cele adaptate vremurilor moderne.
Ceea ce nu ţine însă de hazard este interesul real faţă de actul cultural autentic.
Problema este că toată lumea ar fi, în principiu, interesată, dar când s-o mai facă şi pe asta?
Isteria corona, disputele politice care, în paranteză fie spus, deşi trezesc orgolii şi dispute ca pe stadion, nu sunt demne nici măcar de divizia ”C”, ca să nu mai vorbim de categoria ”Onoare” (sic!), certurile cu iubitul/iubita, banii sparţi în club şi necesitatea de a îndeplini sarcinile date de superiori sunt lucruri suficiente pentru a umple mai multe vieţi, nu una singură…
Lăsând gluma la o parte, problema este (şi am înţeles mai bine acest lucru schimbând câteva impresii cu un pictor român stabilit în Franţa) că actul cultural este pentru toată lumea, nu doar pentru elite.
În mod firesc intelectualii se vor înghesui să cumpere un roman de Bruckner sau să vadă un film de Almodovar (apropo, în perioada 17-20 decembrie veţi putea viziona pe portalul TIFF Unlimited pelicule ale celebrului regizor spaniol chiar dacă nu aveţi cont, după cum informează un comunicat al Ambasadei Spaniei în România), dar intelectualii sunt, până la urmă, o minoritate.
Deci masele sunt cele care trebuie atrase.
Au existat tot felul de tentative, de a aduce cartea sau teatrul în stradă (înainte de pandemie, desigur), de a face mai accesibile creaţiile pentru toată lumea. Astfel de iniţiative lăudabile trebuie continuate sau adaptate vremurilor pe care le trăim (de exemplu promovarea în mediul online).
E foarte complicat să explici cuiva care nu e de specialitate că există valoare chiar şi acolo unde nu există promovare, fiindcă publicul larg, cel mai adesea, confundă valoarea unei cărţi/pelicule/picturi cu notorietatea sa.
Normal că atunci când investeşti foarte mult în promovare vei avea şi rezultate (sau invers, dacă nu ai promovare nu prea ai la ce să speri), dar asta nu e sinonim cu valoarea.
Am parcurs un top al celor mai bine vânduţi autori pe Libris.ro, în anul 2019, şi unul al celor mai vândute cărţi de beletristică, tot acolo, şi nu aş vrea să comentez prea mult, fiindcă s-ar putea crede că am ceva cu autorii respectivi, doar afirm că eu aş fi văzut topul altfel.
Mi-am exprimat totala rezervă faţă de filmul artistic ”Parasite” (2019), câştigător a numeroase premii Oscar şi probabil unul dintre cele mai vizionate filme în perioada recentă.
Nu vreau ca aceste note să capete un caracter prea personal, vreau doar să spun că este ca şi în cazul software-ului care poate avea un echivalent cel puţin la fel de bun, dar de care nu ştie nimeni, propaganda fiind cea care face diferenţa.
Trebuie deschise ”porţi” culturale şi spre segmentele mai puţin comerciale.
Să sperăm însă că 2021 va fi un an al artelor, pentru toate categoriile de public, şi că ”restricţiile” vor înceta, măcar din primăvară.
