Astăzi se împlinesc 35 de ani de la dispariţia marelui poet român Nichita Stănescu.
Născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română. A fost încadrat de critici în curentul neomodernismului românesc din anii 1960-1970. Laureat al Premiului Herder.
În versuri de o sublimă frumuseţe şi de o rară sensibilitate, Nichita a descris în primul rând stări, viziuni proprii asupra existenţei şi a spart tiparele versului clasic, arătând că şi rima liberă poate avea o forţă de aceeaşi intensitate şi valoare.
”Stau în picioare, cu capul descoperit,/încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine pentru ignoranţă…/ şi nu pot, nu pot să descifrez/nimic,/ şi-această stare de spirit, ea însăşi,/ se supără pe mine/şi mă condamnă, indescifrabil,/la o perpetuă aşteptare, la o încordare a înţelesurilor în ele însele/până iau forma merelor, frunzelor, umbrelor,/păsărilor”.(A cincea elegie).
Nichita pare că întreabă (şi se întreabă) la fiecare vers. Poeziile sale au, în egală măsură, valoare poetică şi filosofică.
Când a scris în rimă clasică, a fost la fel de natural: ”Mă aminteam născut de altă mamă,/de altă frunză desfrunzită mă umbream/şi înnegream roşia rană/cu gingăşia unui ram/de care nu s-a spânzurat/mai niciodată vreun soldat/şi s-a lăsat prelungă şi-n neştire/umbra mea lungă, cine-o ştie?” (Amintiri din altă toamnă).
Versurile sale sunt ca o respiraţie adâncă, asemeni unui suflu venit din celest care se pogoară pe pământ, poetul îşi trage inspiraţia dintr-un filon ancestral, din memoria timpului, trăind în egală măsură prezentul.
”Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat/ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia/ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu/ca dovadă singurătatea mea/care nu credeam să învăţ a muri vreodată”. (Din poezia ”Către Eminescu”).
Versurile sale au o forţă extraordinară, şochează, dar în sensul bun al cuvântului, fiind rodul unor trăiri poetice autentice, al unei dedublări extraordinare, al plonjării în acea stare numită ”alfa-beta”, specifică marilor creatori, şi nu rezultat al elaborării sterile, al ”încercării” de a fi poet.
Dovadă şi această ”Doină”: ”Îmi vine să plâng cu sânge,/să rămân când apa curge/şi să ling această rază/care mă nechează./Mi-este foame de ce-i viu/mi-e târziu de timpuriu…”.
Pentru cei familiarizaţi cu opera sa, este vreme de pioasă aducere aminte. Pentru cei care nu o cunosc (adică unii dintre cei tineri şi foarte tineri), descoperirea acestui univers poetic ar trebui să fie obligatorie.
Cred că este momentul, acum, în Anul Centenarului, să redescoperim aceste nume mari ale liricii româneşti, cum au fost Nichita Stănescu şi Leonida Lari, să nu-i dăm prea devreme uitării şi să le recitim poezia încărcată de frumuseţe şi de sensuri, ca un arc peste timp asemănător Curcubeului.
Fiindcă dacă Dumnezeu a făcut o promisiune pământenilor, cred că şi pământenii au datoria să respecte un legământ cu Poeţii Lui. Pentru binele lor şi al naţiei.
