Elena Buică Buni
14 mai 2025
Deși omul este o parte a lumii lucrurilor pământene (din pământ suntem făcuți și în pământ ne ducem), nu se confundă total cu această lume, căci el este singura făptură care are viață spirituală aflată în relație cu Tatăl Ceresc. Omul e singura ființă înzestrată cu grai articulat, folosind cuvântul despre care filosoful Constantin Noica zicea: „Orice cuvânt este o uitare și, în aproape oricare, s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi”.
De la omul cu puțină școală, sau deloc, și până la înălțimea piscurilor înțelepciunii umane circulă idei, concluzii, frământări de gânduri și de fapte, fiecare născute din spiritul viu care a dat viață omului, numai el înțelege viața ca dar neprețuit.
Nu cred că există o altă întrebare care frământă ființa omenească mai des pusă în discuție decât ce există în imensul spațiu dintre pământ și cer, acolo unde spiritul nostru își va trăi veșnicia. Tânăr sau bătrân, cu școală sau nu, omul și-a dat răspunsul în fel și chip, după puterea și dispoziția sufletească. Un singur lucru știu că e general, cel al desprinderii din această lume și trecerea în universul necunoscut al înaltului ceresc. Fiecare ființă omenească încearcă să zărească ceva din Lumina Celui Nevăzut.
Nu de puține ori, privind cerul, gândul mă duce la răscolitoare imagini din copilăria petrecută în Țigănești-Teleorman, satul meu natal. Înaintea Ochilor minții văd cum mulți țărani, pe timp frumos de vară, își „așterneau” patul pentru dormit pe pământ, în bătătura casei. Puneau o rogojină, ori o cergă peste care răsturnau un coș mare cu fân și un căpătâi umplut cu fân. Își făceau rugăciunea cu fața la răsărit și dormeau cu toții „împărătește”, fascinați de universul ce se întinde deasupra capului lor. Până să vină somnul, privind cerul, adesea se întrebau, scotocind cu mintea, despre orânduiala care face ca totul să meargă bine și stelele să nu se lovească între ele. Încheia cu aceeași concluzie, făcându-și iarăși semnul crucii: „Mare Ți-e puterea Ta, Doamne”.
A doua zi de dimineață, înainte de a se revărsa zorile, erau în carul cu boi mergând la „deal”, cum numeau ei munca ogorului. Acum îi fascina răsăritul soarelui.
– La ce te gândești, bărbate, întreba femeia privindu-i fața adânc cufundată în gânduri.
– Mă gândesc la ce orânduială fără cusur în puzderia de stele și cum totul funcționează după niște legi pe care nu le cunoaștem. Am citit eu undeva și cred că cerul e plin de faptele noastre și alea bune și alea rele. Și zice că se mai încarcă cu altele de același fel și se întorc de unde au plecat. Cine a făcut bine, bine primește, iar cel rău, rău primește. E o vorba din bătrâni: „bine faci, bine găsești, rău faci, rău primești”.
Bătrânii casei se sculau puțin mai târziu, odată cu nepoții. În clipele de răgaz, nepoții, așezați în scăunele ori pe genunchii bunicului, ascultau fascinați povești pe înțelesul lor, despre frumusețea și măreția înaltului ceresc.
Tot scormonind cu gândul, dând naștere la formulări personale și trăiri incandescente, ajungem, nu către un loc, ci către o stare de a fi.
Indiferent de gradul de cultură la care se află ființa omenească, fiecare trăiește în diferite momente o infuzie de afectivitate și trăiri tensionate, condensate, născute din profunzimea gândurilor sale. De aceea îmi face plăcere să pun alături frământările de gânduri ale unor oameni aflați pe diferite trepte ale culturii.
Cele mai multe noutăți au fost aduse de cei care nu au mers pe linia bătătorită, înscriindu-se în rândul curajoșilor care aud chemarea aventurii și-i urmează provocările. Din rândul acestora cred că fac parte poeții. Marin Sorescu, în poezia „Între stele”: „O, între stele e atâta timp/ Degeaba!”
Scriitorul, poet, româno-australian, George Roca, în „Odă închinată poetului Grigore Vieru” vede un crâmpei de Cer ca locul de întâlnire al poeților noștri: „Plecaşi şi dumneata spre ceruri/ Să-l întâlneşti pe bădiţa Mihai/ Acolo sus sunt mulţi poeţi de faimă/ Şi barzi şi muze şi îngeri … în alai !”
La rândul său, genialul poet Mihai Eminescu a stârnit admirația pe plan universal, prin felul cum a redat, în versurile scurtei poezii „La steaua”, o lege a universului, comuniunea om-natură, relativitatea timpului și a spațiului: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.// Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.// Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e”.
În finalul poeziei, Eminescu subliniază o altă lege a universului: noi, oamenii, ne supunem acelorași legi universale, ca parte integrantă a lui: „Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă”.
Această călătorie prin Univers oglindește propriul nostru drum, în timp ce căutăm să redescoperim lumina din noi, să aducem înapoi înțelepciunea cu care am fost înzestrați întru revenirea statorniciei vremurilor primare, firești, religioase, de înflorire și de rodire a creației umane!
Ca oameni, chiar dacă nu am dezlegat legile universale, după atâtea frământări, sufletul se repliază, se înalță ca o tulpină spre soare aducând mulțumire pentru darurile primite dincolo de așteptările noastre.
În final, încheiem viața noastră pământeană și ne întoarcem acasă la esența divină din care am venit, la sursa tuturor luminilor și iubirii. Confruntându-ne cu cele mai mari temeri și trecând prin testul final, găsim cheia care va deschide adevărul atât de dorit de atins.
Sunt zile când soarele îmi zâmbește ștrengărește printre nori și îmi pare că prind aripi noi, mulțumindu-I Domnului chiar dacă nu mai este decât pentru scurtă durată. Deși făcliile viselor din tinerețe abia mai pâlpâie ca într-un vis, totuși, clipei îi sorb frumusețea și tăria și încă mai rostuiesc cuvinte pentru zidirea unui altar.
La anii mei, uitându-mă la cer, îl văd mai încărcat de iubire și dorință de mai bine și simt că îl îmbrățișez cu sufletul, ca un pas pe care îl fac în avans.
