Interviu cu Corneliu-Victor Drăghici, autorul romanului IACOV, distins cu Premiul „Romanul anului 2024” la Săptămâna Internațională de Cultură de la Hamilton (Canada)
Realizat de: Constantin Hărăbor
La sfârșitul lunii iulie, la Hamilton, în inima comunității românești din Canada, prozatorul și jurnalistul Corneliu-Victor Drăghici a fost distins cu un premiu literar important: Romanul anului 2024 pentru volumul IACOV, apărut la Editura Tracus Arte. Cartea – un roman de profunzime etică și luciditate istorică – a fost recunoscută de Asociația Scriitorilor Români din America de Nord, al cărei președinte este scriitorul și publicistul Alexandru Cetățeanu, ca fiind una dintre cele mai relevante apariții literare din ultimii ani. Cu această ocazie, autorul a susținut și conferința Individul în luptă cu ideologia – ficțiune și adevăr în literatura română contemporană, în fața unui public format din scriitori, cititori, cercetători, membri ai comunității românești. Despre această experiență, dar și despre miza literaturii care refuză uitarea, vorbim pe larg în interviul care urmează.
Constantin Hărăbor: Domnule Drăghici, IACOV este o carte care arde lent și profund. Nu este o literatură a spectacolului, ci una a conștiinței. Ce a însemnat pentru dumneavoastră primirea premiului Romanul anului în acest context?
Corneliu-Victor Drăghici: A fost o emoție sinceră, dar și o formă de validare care nu ține doar de orgoliul personal. Când scrii un roman precum IACOV, te așezi, conștient sau nu, într-o zonă de risc: riști să nu fii înțeles, riști să deranjezi, riști să ți se spună că „e prea târziu” pentru o astfel de literatură. Or, premiul acordat la Hamilton m-a ajutat să înțeleg că, dimpotrivă, astfel de scrieri sunt necesare tocmai acum, pentru că ele chestionează nu doar trecutul, ci și prezentul nostru moral. A fost cu atât mai important cu cât premiul a venit din partea unei asociații care cunoaște și înțelege greutatea cuvintelor rostite în libertate, dar născute dintr-un trecut marcat de tăceri forțate.
Constantin Hărăbor: La Hamilton ați susținut și o conferință cu un titlu memorabil, incitant: Individul în luptă cu ideologia – ficțiune și adevăr în literatura română contemporană. Ce v-a determinat să abordați acest subiect?
Corneliu-Victor Drăghici: Dintr-un sentiment de urgență. Am impresia că trăim o epocă în care trecutul începe să fie ori mistificat, ori relativizat. În acest context, literatura devine un spațiu al adevărului interior, un contra-discurs la uitare. În conferință am vorbit despre felul în care scriitori români contemporani precum Gabriela Adameșteanu, Dan Lungu, Florina Ilis, Norman Manea sau Radu Aldulescu au problematizat relația individului cu sistemul și modul cum ficțiunea poate funcționa ca o memorie morală alternativă. Nu mă interesează literatura ca frescă politică, ci literatura care dă mărturie, uneori cu riscuri, alteori cu discreție, dar întotdeauna cu responsabilitate.
Constantin Hărăbor: IACOV are în centrul său un personaj care nu e un erou clasic, ci un inginer minier care comite un gest aparent banal: îl contrazice pe secretarul de partid. De ce ați ales să construiți conflictul romanului pe o astfel de situație?
Corneliu-Victor Drăghici: Pentru că, în regimurile totalitare, banalele gesturi de normalitate se transformau în acte de insubordonare. Iacov Bitoleanu nu este un disident cu program, ci un om care vrea să-și păstreze demnitatea profesională și adevărul rostit în fața colectivului său. Asta este, de fapt, miza întregului roman: să arăt cum ideologia pătrunde până în straturile cele mai intime ale existenței – în limbaj, în convingeri, în privirea celuilalt. Și cum un individ poate rezista nu prin revoltă grandioasă, ci prin fidelitatea față de sine.
Constantin Hărăbor: Există în roman o tensiune aproape documentară. Cititorul are adesea impresia că citește o cronică reală, cu personaje recognoscibile. Cât de mult ați împletit realitatea cu ficțiunea?
Corneliu-Victor Drăghici: Mult și deliberat. IACOV este, într-un sens profund, o ficțiune a adevărului. Nu am schimbat nume de personaje secundare, pentru că ele sunt parte din istoria reală a locului și timpului. Am păstrat ticuri verbale, stiluri de vorbire, moduri de gândire, exact așa cum le-am cunoscut. Personajul principal este, însă, o construcție compozită: un om care adună în el trăsături ale mai multor persoane reale, inclusiv ale mele. Dar ceea ce m-a interesat nu a fost atât portretul biografic, cât mecanismul moral: ce se întâmplă cu un om care alege să nu tacă atunci când i se cere supunere absolută.
Constantin Hărăbor: Cum au fost primite romanul și conferința de către românii din Canada?
Corneliu-Victor Drăghici: Cu o luciditate impresionantă. Românii din afara granițelor țării, în special cei stabiliți de mult timp în Canada, sunt adesea cei care păstrează vie memoria colectivă. Unii dintre ei au trăit direct ceea ce eu descriu în roman, alții au înțeles din familie sau din presă ce înseamnă opresiunea ideologică. Mi s-a părut extraordinar felul în care acești oameni, trăind acum într-un spațiu liber, își pun întrebări esențiale despre adevăr, compromis, identitate. Și m-am bucurat că au înțeles faptul că IACOV nu este doar o carte despre trecut, ci și despre riscurile tăcerii în fața ideologiilor contemporane.
Corneliu-Victor Drăghici: Ați revenit în Canada după o primă vizită pe care ați făcut-o în urmă cu doi ani. Cum s-a simțit această reîntoarcere?
Corneliu-Victor Drăghici: Ca o reconectare cu o parte a lumii care încă valorizează dialogul cultural autentic. Am fost în Montréal, Ottawa, Toronto, Quebec, Salaberry-de-Valleyfield, Kitchener, Kingston și în alte locuri minunate. M-am întâlnit cu numeroși români – cu prieteni, cu membrii Ansamblului Datina din Montréal, cu reprezentanții Școlii Junimea Română, am cunoscut Proiectul POEM-I al Școlii Gimnaziale Orizont din București (manager general de proiect profesor Iuliana Matrosenco), am participat la vernisajul Expoziției Internaționale Orizont Plastic Eminescian, am vizitat Piața României din Montréal, vibrând emoțional în fața statuii poetului nostru național, ridicată prin grija comunității românești. Am văzut Cascada Niagara cu o bucurie reînnoită și am plutit imaginar pe fluviul Sfântul Laurențiu ca într-un vis calm. Canada are darul de a lăsa spațiu gândului și introspecției – poate și de aceea literatura română, când ajunge acolo, e primită nu ca o curiozitate exotică, ci ca o voce legitimă a unei conștiințe europene.
Constantin Hărăbor: Ce urmează după acest succes pentru IACOV și pentru autorul său?
Corneliu-Victor Drăghici: Îmi doresc ca romanul să circule, să ajungă la cât mai mulți cititori care să rezoneze, poate chiar să se regăsească în el. În ce mă privește, intenționez ca începând din toamnă să mă așez la masa de scris pentru un nou roman. Nu voi dezvălui însă temele pe care le voi aborda – poate și dintr-o oarecare formă de superstiție –, preferând ca acestea să rămână o surpriză pentru cititori. Ce pot spune este că va fi tot o literatură cu miză, fidelă acelui echilibru fragil dintre ficțiune și adevăr.
Constantin Hărăbor: Ați spus într-un interviu pe care l-ați dat cu prilejul lansării romanului la Târgul de Carte Gaudeamus din București, în decembrie trecut, că literatura nu salvează lumea, dar salvează ceva din om. Ce anume ați vrea să salveze IACOV?
Corneliu-Victor Drăghici: Aș vrea să salveze întrebarea. Întrebarea incomodă, dar esențială: Ce ai fi făcut tu în locul lui? Dacă romanul meu reușește să aducă în fața cititorului această întrebare și să o lase acolo, ca pe o oglindă, atunci înseamnă că și-a făcut datoria.
