Ieșim din Templul d-lui Moldovan, nu înainte de a-i da lui Andrei încă o „mică” informație primită acolo, la New York, de la dl. Moldovan:
– Știi, Andrei, dl. Moldovan mi-a mai vorbit și despre niște trepte și cuburi ciclopice de piatră, care se găsesc pe aici, prin apropiere.
– Unde sunt? Cît de departe? Hai repede să le căutăm!
I-am spus că, dacă-mi aduc corect aminte, la ieșirea din templu ar trebui s-o luăm la stînga. Zis și făcut. De astă dată norocul ne-a surîs ceva mai repede, așa că, fără mari dificultăți, am găsit ceea ce căutăm. Am găsit pietre ciclopice, tăiate în unghiuri drepte, de 90 de grade. Adevărate cuburi uriașe de stîncă, avînd între ele canale de scurgere.
– Dacă natura a făcut asta, apoi bravo ei!, spune cu multă admirație în glas Costel.
– Natura să fi făcut asta? Este prea perfect! Cu guri de scurgere între ele… Este ca și cum urci într-o cetate ciclopică pe care cineva și-a aranjat-o să trăiască pentru totdeauna. Pietroaie megalitice de cîte 2-3 metri înălțime și tone greutate stau răsturnate fără rost în toată zona asta. Sunt prea mari ca omul să le fi pus, sunt prea perfecte pentru ca natura să le fi realizat. Un zid megalitic ne întîmpină. Este prea uriaș ca să-l poți discuta și banaliza. O să-i fac o poză. Mai jos, sunt și aici canale de scurgere, în felul acesta apa care ar putea să le prăvălească la vale, are pe unde s-o ia. Vedem canale perpendiculare între blocuri înalte, de peste 1 metru jumătate, unele de 2 metri, îmbinate fără ciment. Le-a făcut Natura, le-a făcut Omul? Vă las pe dumneavoastră să judecați, iar dacă vreți să fiți mai siguri, vă sfătuiesc să veniți să le vedeți, ele sunt aici, la noi acasă, ele sunt aici în Daco-Romînia. Nici nu trebuie să călătoriți prea mult și nici pașaport nu vă trebuie. Singurul lucru de care aveți nevoie este…curiozitatea.
Iată că, mergînd pe urmele descrise de domnul Moldovan din New Jersey, am putut constata că, într-adevăr, ce a spus dînsul nu numai că este adevărat, dar că a fost foarte modest cu descrierea. Lucrurile sunt fantastice, lucrările sunt ciclopice și sunt realizate de o ființă inteligentă. Așa canale de scurgere dintre blocuri uriașe de piatră nu am văzut niciodată. Nici Troia nu are așa ceva! Numai aici, la Șinca Veche, într-un loc uitat, implantat în munte se găsește acest loc sacru, aceste ziduri ciclopice care apărau pe cine? Și de ce? Chiar sătenii, în modestia lor, unii dintre ei nu au auzit de acest loc aflat la numai cîțiva kilometri de casă lor, alții au auzit, dar nu au venit să vadă. Un singur moșneguț ne-a spus: „Eu am văzut unele dintre ele, dar nu am înțeles însemnătatea lor. Se spune că, într-un timp îndepărtat, un preot călugăr chiar s-a așezat în acest templu, oficiind mici slujbe. Dar timpul a trecut și noi le-am uitat.„
Să vedem ce-i rezervă viitorul Șincăi Vechi.
– Orientarea zidului este 30 de grade de la Nord spre Vest, spune Andrei. Minunea este că pe hărțile pe care le avem, pe linia dintre Vîrful Omu și Sona, la 30 de grade de această linie se găsește și „treaba” asta. Ne întoarcem spre mașina lui Andrei, ne suim, nu înainte de a arunca încă o privire spre „Templul lui Moldovan„…
Ajungem la locul din sat unde ne-am lăsat celelalte mașini. Cîțiva săteni ne așteptau curioși.
– Ei, domnilor, ați găsit ceva?
– Da, am găsit ceea ce am căutat.
Se uită la noi neîncrezători. Ne-am suit în mașini, fiecare dintre noi demarînd spre altă direcție. Ne despărțim de Tudor, care se suie în Audi-ul său, avîndu-l la volan pe colonelul Nicolae Mereuță. Andrei, cu nepotul din partea sorei, Ruslan, s-au suit în Niva cea roșie. Ei au luat-o spre dreapta, spre Chișinău. Noi ne cățărăm în Fordul cel albastru, eu, Costel, Dan, și o pornim spre stînga, spre Făgăraș, București, și unul dintre noi chiar spre… New York. Plecăm din Șinca Veche cu un sentiment de nostalgie și cu gîndul reîntoarcerii. Trebuie să ne întoarcem, să revedem, să măsurăm, să venim cu o echipă de oameni care se ocupă de așa ceva în mod permanent. Trebuie să vedem dacă, într-adevăr, aceste mistere se vor putea rezolva.
Astfel s-a încheiat călătoria mea în Țara Zeilor, în Dacia, călătorie care a avut drept scop să vadă dacă cultura vechilor daci a fost într-adevăr la acel nivel care a uimit Europa. Cred că rezultatul a fost pozitiv și cred că, după mine, și alți buni daco-romîni vor căuta să descopere, redescopere sau simplu să meargă să vadă ceea ce ne-au lăsat ei, dacii: acea comoară neprețuită care se găsește nu numai în Munții Orăștiei, nu numai la Sarmisegetusa, dar pe tot teritoriul locuit de ei, acest teritoriu imens care se întinde nu numai pe teritoriul Țării Romînești-Vlahia, Moldova, Transilvania, ci mai departe, pînă la Lacul Constanța, în Elveția. El cuprinde toată Cehoslovacia, iar la Răsărit tot teritoriul pînă dincolo de Bug. Cît despre Sud, teritoriul dacilor se întindea cu zeci de km în sudul Dunării, cu tot teritoriul Bulgariei de astăzi și poate chiar mai departe.
Să le dorim noroc celor care își vor dori să ne redescopere, să meargă pe urmele acestui mare imperiu dacic ori pre-dacic. Să sperăm că, într-o zi, cineva cu bune intenții îi va convinge și pe istoricii și pe arheologii noștri să vadă cu mai multă dragoste acest trecut fantastic, această moștenire pe care nici măcar Egiptul nu o poate compara.
Adio Dacia, și… pe curînd!
Este o călătorie in prezent dar și într-un trecut îndepărtat . Este fascinanta aceasta călătorie in “Dacia, Țara zeilor”.
Nu am dorit sa se termine, iar acum când ii văd sfârșitul sunt sigur ca de fapt a fost numai un început .
Va mulțumesc .