La Pianiste (Pianista), coproducţie franco-austriacă, 2001, spune povestea Erikăi Kohut (Isabelle Huppert), o profesoară de pian rece, autoritară, a cărei viaţă particulară pare învăluită în mister (locuieşte cu mama sa – în rol o puteţi vedea pe Annie Girardot – şi nu are pe nimeni).
Peisajul uşor retro pare a se anima odată cu apariţia tânărului Walter Klemmer (Benoît Magimel), care ţine să îşi manifeste, la o serată, aprecierea faţă de interpretarea excentricei şi distantei Erika, pe care entuziasmul acestuia pare a o lăsa indiferentă, cel puţin într-o primă fază.
Pornind de la o discuţie ce începe prin rememorarea experienţelor lui Schumann şi Schubert şi continuând cu dramele personale, Erika pune încă de la început o distanţă între ea şi orice interlocutor care ar fi vrut să-i străpungă învelişul glacial.
De la sentimentele contradictorii faţă de mama autoritară, exteriorizate în egală măsură prin accese de violenţă şi manifestări tandre până la privirea ce pare fixată în gol în timp ce ascultă interpretarea unei piese de Schubert (unul dintre muzicienii favoriţi) de către tânărul Walter, Isabelle Huppert, în rolul Erikăi, dă dovadă de o profunzime şi de o capacitate uluitoare de a acoperi o gamă foarte largă de emoţii, pe chipul său citindu-se, rând pe rând, furia, frustrarea, dorinţa reprimată, răceala, mica aroganţă, neîmplinirea. Este fenomenală în rolul profesoarei exigente, sarcastice, refulate şi întrucâtva neadaptate, având o mimică de zile mari.
Faptul că Erika intră, la scurt timp după aceea, într-una dintre cabinele unui cinematograf pentru adulţi nu ar fi neapărat de natură să şocheze prin natura lui (în fond, instinctele nu iartă nicio fiinţă omenească, nici pe una elevată), cât prin nota total discordantă pe care o face cu restul filmului, cu atmosfera creată până atunci.
Acesta, urmat de practici sexuale bizare şi anumite detalii dezgustătoare pe care Erika i le va împărtăşi, ca fantezii, lui Walter, în opinia mea ruinează filmul.
Mai precis: ultima jumătate de oră ruinează filmul, cu o trecere mult prea bruscă de la latura spirituală la o decadenţă fără limite.
De altfel, Walter, deşi ne este prezentat ca un muzician de talent, pare mai curând un tânăr impertinent şi frivol.
Paradoxul cu latura obscenă a acestei pelicule este că, deşi se ştie că sexul vinde, cel mai probabil te vei simţi dezgustat de sex la capătul vizionării.
Este drept, când înţelegi că Erika este un personaj alienat, care trăieşte într-o lume interioară deviată, vei privi puţin altfel pelicula, vei găsi ceva interesant psihologic în asta.
Sunt un mare admirator al lui Haneke, al unor realizări ale sale precum Das Weisse Band, Der Siebente Kontinent, Amour, Happy End, care atestă fără dubii că avem de-a face cu un regizor de geniu.
Din păcate, în Funny Games şi în prezentul La Pianiste se lasă purtat de dorinţa de a arăta ceva şocant, senzaţional, dar asta îl costă ansamblul filmului, credibilitatea, mesajul autentic.
Ştiu, este o ecranizare (după Elfriede Jelinek), şi de asemenea am înţeles dualitatea naturii umane, care poate include şi perversitatea.
Dar îndrăznesc să cred că trebuiau tratate altfel, mai ales de un regizor de clasă.
Un cinefil comenta pe Cinemagia că tocmai Haneke a salvat această ecranizare, fiindcă romanul ar fi ”o porcărie”. Este întru totul posibil şi asta (nu am citit cartea), dar pot spune că fără anumite scene şi detalii ar fi putut ieşi mult mai mult: capodoperă.
Cu toate acestea, filmul are recenzii preponderent favorabile şi scoruri mari (Metascore 79 şi User Score 8,4) pe Metacritic, mai mult ca sigur datorită interpretării de excepţie a actorilor (Annie Girardot şi Benoît Magimel fac şi ei roluri foarte bune) şi faptului că ”mâna” lui Haneke se simte, în pofida imperfecţiunilor.
Nu îl recomand ca dramă, dar ca film de la care se pot lua lecţii de actorie, nu doar de pian, cu certitudine, da. (Filmul este disponibil pe portalul TIFF Unlimited).
