Lucian Blaga, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român, s-a născut la 9 mai 1895, la Lancrăm, Alba, şi a încetat din viaţă la 6 mai 1961, la Cluj.
În 1919 a publicat, la Sibiu, placheta de versuri Poemele luminii, precum şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
A fost ales membru al Academiei Române în 1937.
În 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Cluj.
Îndepărtat din motive politice de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf.
A făcut traduceri din lirica universală (1957) şi din lirica engleză (1958).
Din opera filosofică, amintim Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii şi Trilogia valorilor, iar proza este reprezentată de Hronicul şi cântecul vârstelor (volum autobiografic, editat postum) şi romanul Luntrea lui Caron, de asemenea apărut postum.
Lucian Blaga se alătură unui lung şir de personalităţi care ar fi fost îndreptăţite să primească Premiul Nobel pentru Literatură, însă acest lucru nu s-a întâmplat.
Poetul Lucian Blaga era preocupat de sensuri metafizice, transcendentale, însă creaţiile sale lirice nu au nimic din precizia aproape matematică sau lipsa de sfâşiere, de trăire a raţionamentelor ştiinţifice. Cuprinzând sensuri filosofice, ele rămân apropiate de suflet, se adresează laturii senzitive: ”Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister/şi tot ce-i nenţeles/ se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari/sub ochii mei/-căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). ”Lumina ce-o simt năvălindu-mi/în piept când te văd – minunato,/e poate că ultimul strop/din lumina creată în ziua dintâi”. (”Lumina”)
Rămânând în permanenţă în sfera interogaţiilor şi a căutărilor înalte, Blaga se apropie prin lirica sa de cele mai subtile trăiri omeneşti, pe care le redă cu măiestrie: ”Pământule, dă-mi aripi:/săgeată vreau să fiu, să spintec/nemărginirea,/să nu mai văd în preajmă decât cer” (Vreau să joc!).
În ”Gorunul” întâlnim, de asemenea, o asociere extraordinară între misterul vieţii şi cel al morţii, văzute ca având o sorginte comună: ”O, cine ştie? – Poate că/din trunchiul tău îmi vor ciopli/nu peste mult sicriul,/şi liniştea/ce voi gusta-o între scândurile lui/o simt pesemne de acum: o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet”.
La fel ca şi Eminescu, geniul din Lancrăm găseşte alăturări de cuvinte care au puterea unui magnet, care te înfioară de fiecare dată când le parcurgi: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/cum se izbesc de geamuri razele de lună. (…) O, cine ştie, suflete-n ce piept îţi vei cânta/şi tu odată peste veacuri/pe coarde dulci de linişte,/pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat/şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?”. (”Linişte”).
Interogaţiile existenţiale nu i-au dat pace nici în alte versuri: ”De mână-aş prinde timpul ca să-i pipăi/pulsul rar de clipe./Ce-o fi acuma pe pământ?Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri/şi din stupii mei/mai zboară roiuri de albine spre păduri?” (”Gândurile unui mort”).
Personalitate complexă, minte de geniu, cu o operă monumentală – pe care a pus-o în slujba artei şi a culturii acestei ţări.
