Cronică literară la volumul Lumina din sufletul cărților de Mircea Daroși
(Editura PIM, Iași, 2025)
Al.Florin Țene
Volumul Lumina din sufletul cărților (Editura PIM, Iași, 2025), semnat de Mircea Daroși, se impune în peisajul criticii literare contemporane românești drept o carte-mărturisire, situată la confluența dintre eseul critic, meditația culturală și discursul confesiv al cititorului format în spiritul umanismului clasic. Încă din textul programatic În loc de prefață, autorul își asumă deschis o poziție care depășește convenția criticului profesionist, afirmând cu onestitate că relația sa cu cartea este una existențială: cartea are „suflet”, este „vie” și poartă în sine o lumină necesară ființei umane.
Textul introductiv funcționează ca un manifest al lecturii responsabile, în care Mircea Daroși se definește nu ca teoretician rigid, ci ca cititor empatic, pentru care actul critic se naște dintr-o stare de liniște interioară și comuniune spirituală cu textul. Autorul declară explicit că nu urmărește valorizarea exclusivă a „mizelor teoretice”, ci mai ales adevărul interior al operei, felul în care cartea comunică, emoționează și structurează conștiința cititorului.
Această poziționare apropie demersul său de tradiția criticii umaniste românești, în descendența lui George Călinescu, Vladimir Streinu sau, într-o cheie spiritualizată, de Nicolae Steinhardt, invocat implicit prin prezența eseului Dialogurile monahului de la Rohia. Critica lui Mircea Daroși nu este una evaluativ-sentențioasă, ci interpretativ-dialogală.
Structura volumului, așa cum reiese din Cuprins, dezvăluie o amplă hartă a culturii române, de la mari repere canonice (Eminescu, Creangă, Rebreanu, Nichita Stănescu) la autori contemporani, poeți, eseiști, istorici literari și figuri emblematice ale spiritului național (Avram Iancu, Iuliu Maniu, Andrei Șaguna). Cartea se constituie astfel într-un mozaic de cronici și medalioane, unite printr-o aceeași viziune axiologică: literatura ca formă de rezistență prin cultură.
Eseuri precum Maica Domnului în poezia lui Mihai Eminescu, Fluierul lui Iancu, simbol al durerii și al speranței românilor sau Veșnicia valorilor tradiționale relevă dimensiunea identitară și spirituală a demersului critic, în care literatura este interpretată ca expresie a unei continuități morale și simbolice.
Un element distinctiv al volumului îl reprezintă caracterul său dialogic. Dialogurile monahului de la Rohia nu sunt doar un exercițiu de evocare, ci o formă de hermeneutică spirituală, în care lectura devine prilej de interogație etică și metafizică. Mircea Daroși practică o critică a apropierii, nu a distanței: el intră în text cu respect, cu „creionul în mână”, dar și cu disponibilitatea de a fi transformat de lectură.
Această metodă explică și absența tonului polemic: autorul scrie despre „cărțile prietene”, despre acele volume care transmit o vibrație autentică și care contribuie la formarea omului interior.
Autograful adresat mie nu este un simplu gest protocolar, ci confirmă afilierea spirituală și axiologică a volumului. Respectul declarat „pentru realizările sale pe tărâm literar” plasează cartea într-un dialog al valorilor, într-o comunitate a scriitorilor care cred în misiunea formativă a literaturii.
Lumina din sufletul cărților este mai mult decât o culegere de cronici: este o carte despre sensul lecturii, despre fidelitatea față de valorile culturale și despre responsabilitatea criticului ca mediator între text și conștiința publică. Mircea Daroși propune un model de critică calmă, empatică și morală, într-o epocă dominată adesea de graba verdictelor.
Prin această lucrare, autorul se afirmă ca un păstrător al luminii culturale, convins că literatura nu este doar obiect de analiză, ci formă de viață spirituală.
