La 8 ianuarie 2024 se comemorează şapte secole de la moartea lui Marco Polo. Patru monumente identitare ale marelui călător am întâlnit în drumurile mele pe diferite continente ale lumii: *Bustul din Parcul Villa Borghese de la Roma, Italia; *Placa memorială de la locuinţa sa din Veneţia, Italia (astăzi pe acel loc se află Teatrul de Operă Malibran); *Statuia de la Ulan Bator, Mongolia; *Statuia de la Hangzhou, Republica Populară Chineză.
Voi începe acest articol prin identificarea unui cuvânt având puterea de a caracteriza întreaga biografie a lui Marco Polo, compusă din multiple aventuri şi surprize: călătorie. Datorită inteligenţei native, Marco Polo a fost trimis în numeroase misiuni diplomatice în ţinuturi numite astăzi India, Sri Lanka, Burma, Indonezia, Vietnam ca emisar al lui Kublai Khan, după ce efectuase, împreună cu tatăl şi cu unchiul său, îndelungate voiaje comerciale pe renumitul “Drum al Mătăsii”, până a ajuns în îndepărtata Chină/Cathay. În jurul anului 1291 familia lui Polo şi-a oferit serviciile spre a o însoţi pe Prinţesa de etnie mongolă Kököchin din Dinastia chineză Yuan în Imperiul Persan, începând din 1293. După aproape un sfert de veac, Marco Polo a călătorit la Constantinopole şi apoi la Veneţia în timp ce acest oraş se afla în război cu Genoa. Din fericire pentru întreaga omenire, Marco Polo a fost înzestrat cu talentul de a compune. A aşternut pe hârtie memoriile, dictându-le – în timp ce se afla în închisoare – prietenului său Rustichello da Pisa. Apoi, opera lui s-a răspândit sub formă de manuscrise în toată Europa ori de traduceri în alte limbi, fiind cunoscută sub denumirea “Il Milione”/Milionul (de la pseudonimul care îi fusese atribuit); aceasta a mai avut ca denumiri “Cartea Minunilor” şi “Diversitatea Lumii”.
Au existat diverse reacţii şi comentarii privind renumita lucrare a lui Marco Polo: unii analişti au găsit anumite erori de natură geografică; alţii au insistat asupra unor judecăţi subiective în detrimentul unor adevăruri obiective (e.g. caracterizarea mongolilor ca “barbari”; exagerarea rolului Chinei în regiune; destinaţia eronată a Marelui Zid; omisiunea tiparului ca o invenţie chinezească etc.). Au apărut, de asemenea, puncte de vedere potrivit cărora se constată în textul original diverse omisiuni. Am aflat că există o carte publicată în anul 1995 sub semnătura scriitoarei Frances Wood, care se intitulează pur şi simplu “Did Marco Polo Go to China?”, unde se susţine ideea că navigatorul şi neguţătorul veneţian nu ar fi călătorit către Estul Persiei/actualul Iran. Pe de altă parte, cugetările lui Marco Polo au fost excluse din circuitul discuţiilor despre contestarea paternităţii acestora. Iată doar una dintre ele: “Nu am spus nici jumătate din ceea ce am văzut.”.
În materie semantică, s-au lansat multe opinii, care de care mai curioase şi mai fragile: bunăoară, în anii ’60 istoricul german Herbert Franke notase apariţia termenului “Po-lo/Bolod”, specific scrierilor în limbile mongolă şi turkică/cvasiturcă, în timp ce alţi experţi insistaseră asupra faptului că transcrierea numelui Marco (latino-italian) ar fi evitat posibile confuzii cu nume de provenienţă mongolă ori chineză.
Un fapt incontestabil a fost contribuţia lui Marco Polo la dezvoltarea cartografiei europene. Deşi navigatorul nu a elaborat niciodată o hartă a călătoriilor sale, se cunoaşte că fetele lui Fantina, Bellela şi Moreta sunt semnatare ale unor valoroase hărţi ale voiajelor tatălui, precum şi ale anumitor trasee maritime ample spre Japonia, Peninsula Kamchatka, Strâmtoarea Bering, coastele Alaskăi. Cred, în acelaşi timp, că misiunea lui Marco Polo ar merita să fie evaluată dintr-o perspectivă mai amplă ce vizează o relaţie intercontinentală. Neguţătorul din Veneţia a ajuns departe de ţara sa şi, mai mult decât atât, a depăşit substanţial scopurile concrete ale călătoriilor sale; dincolo de operaţiunile comerciale propriu-zise, el s-a preocupat de cunoaşterea zonelor şi a oamenilor care le populau, a tradiţiilor specifice fiecărui ţinut. Acţiunile sale nu au rămas la un nivel abstract şi neutru, ci s-au reflectat în dorinţa de a le face cunoscute şi, în consecinţă, apreciate pe continentul european. Este evident că, datorită lui Marco Polo, s-au aflat multe lucruri despre un alt “modus vivendi”, despre istoria acelor locuri, realizându-se astfel o apropiere prin intermediul cunoaşterii.
Cu distincţiile cuvenite, aş afirma că un demers similar a întreprins peste Timp, spătarul Nicolae Milescu al nostru. Să amintesc doar că acesta a fost trimis de către Ţarul Aleksei al Rusiei în solie în China, într-o expediţie care a durat câţiva ani. Lucrarea pe care a elaborat-o în limba slavonă sub titlul “Jurnal de călătorie în China” a constituit un veritabil şi util document istoric, reuşind să apropie două mari popoare – slav şi chinez, aflate la mare distanţă unul de altul. Spre deosebire de Marco Polo, spătarul moldovean Nicolae Milescu avea o formaţie intelectuală complexă (cărturar; istoric; geograf; scriitor; poliglot) – fapt care i-a permis să valorifice un amplu fond cognitiv atât la nivelul culturii scrise, cât şi al celei orale. În virtutea acestei solide pregătiri, el reuşea să facă paralele interpretative precum următoarea: “Minunatul ţinut Enisei mi-a amintit de Valahia, iar fluviul Enisei, care este foarte mare şi frumos, m-a dus cu gândul la Dunăre.”.
După această scurtă paralelă, revin la subiectul articolului de faţă, aducând în atenţia cititorilor câteva judecăţi de valoare ale reputatului specialist în limba şi literatura italiană, Alexandru Balaci: “Indiferent de argumentele celor care susţin sau sunt reticenţi faţă de o călătorie completă a lui Marco Polo, aşa cum rezultă din scrierile sale, un lucru este de netăgăduit: caracterul excepţional şi unic al mărturiilor acestuia. Cartea lui nu este un simplu traseu sau un manual de comerţ, ci evocă locuri, obiceiuri, practici religioase, fapte etnografice, ciudăţenii într-un mod savuros, inclusiv pentru europenii anilor 1300. Este o lumină pusă deasupra misteriosului spaţiu asiatic într-o vreme când călătoriile îndepărtate nu erau la îndemâna tuturor.”. De asemenea, am reţinut consideraţiile interesante ale lui Vicente Blasco Ibáñez, autorul cărţii “Călătoria unui romancier în jurul lumii”: “Geografia are patru mari eroi: Alexandru (care a dus influenţa greacă până la Gange), Marco Polo, Columb şi Magellan. Eroul macedonean şi-a putut realiza, în mare parte, scurta şi uluitoarea carieră pentru că tatăl său îi lăsase moştenire toată forţa militară şi toată înţelepciunea Greciei, acaparate cu şiretenie de către el. Columb a descoperit o lume nouă, ajutat de fraţii Pinzon şi de alţi marinari spanioli care, datorită aşezării geografice a ţării lor, cunoşteau mai bine decât toţi ceilalţi navigatori existenţa unor pământuri misterioase în largul Oceanului. Magellan şi-a văzut completat înconjurul planetei graţie energiei lui Sebastian del Cano care s-a priceput să ducă la bun sfârşit proiectul. Marco Polo nu a avut colaboratori. A fost un simplu neguţător genial, îndrăgostit de studii şi de descoperiri, care învăţa cu uşurinţă limbi străine şi se adapta cu aceeaşi uşurinţă la diferite medii de viaţă. O minte vioaie, în stare să îndeplinească cele mai variate îndeletniciri.”.
Nu demult am citit o scurtă poezie a lui Radu Gyr, intitulată “Manuale de geografie” unde este evocat numele vestitului călător veneţian. Redau câteva versuri ale acesteia: “Nicicând aici, mereu acolo,/spre-un cer din sud fosforescent,/cu Magellan şi Marco Polo/ne dezlipeam de continent…/Nu ştim de-aţi ars în fundul sobii/ori v-am vândut la anticari,/Dar când şi când, pe Nil şi Obi/plecăm cu inimi de şcolari.”.
Din zona muzicii menţionez opereta “Secretul lui Marco Polo”, compusă de Francis López pe libretul lui Raymond Vincy şi lansată în luna decembrie 1959 la Théâtre du Châtelet din Paris. Interpreţii lui Marco Polo au fost de-a lungul anilor: tenorul spaniol Luis Mariano căruia i s-au adăugat talentaţii solişti români Ludovic Spiess, Ion Dacian, Nicolae Ţăranu, Constantin Drăghici, George Hazgan şi Dorin Teodorescu. Pe unii dintre aceştia i-am ascultat cu admiraţie în anii studenţiei, mergând deseori la fostul Teatru de Operetă din Splai.
Ca ideal şi ca simbol, Marco Polo (1254-1324) continuă să fie o prezenţă perenă, chiar după trecerea sa în lumea umbrelor, cu şapte veacuri în urmă.
