Cea mai scumpă mamă din lume este neîndoielnic mama mea şi a fratelui meu. Profesoară de limbile latină şi italiană la Botoşani şi, ulterior, de limba şi literatura română la Roman, Maria Bârliba, care văzuse lumina zilei la 16 decembrie 1915 într-un sat din Judeţul Neamţ, a rămas văduvă în iulie 1958 când noi aveam doar 12 şi, respectiv, 9 ani. După aceea, ne-a crescut singură cu multe sacrificii, dar putem spune că nu ne-a lipsit nimic în privinţa traiului cotidian sau a educaţiei. Personal, mama m-a învăţat: credinţa în Dumnezeu; primele limbi străine (italiană, latină, franceză); gramatica limbii noastre; normele elementare ale conduitei; respectul neabătut pentru Adevăr şi pentru Cinste. Dacă am terminat în 1969 studiile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti ca şef de promoţie pe ţară cu media generală zece şi dacă am devenit în 1979 Doctor în Filosofie/Logică al aceleiaşi universităţi, aceste semnificative evoluţii poartă pecetea îndrumării şi grijii necontenite din partea mamei. Acum Dânsa se odihneşte într-un cimitir din Bucureşti alături de soţia mea, rămânând în visuri, fotografii şi amintiri: două Marii – două dragi icoane.
Ca un bun creştin, atunci când pronunţ cuvântul “Mamă”, mă gândesc la Maica Domnului (18 Î.Hr. – 43 D.Hr.) care l-a adus pe lume pe Mântuitorul Iisus Hristos, ca şi la Împărăteasa Elena (250 – 330 D.Hr.), mama Împăratului Constantin cel Mare. De asemenea, istoria Antichităţii ne-a oferit strălucitul exemplu al Mamei Gracchilor: Cornelia (190-115 Î.Hr.), cea de-a doua fiică a vestitului general roman din cel de-al Doilea Război Punic, Publius Cornelius Sccipio Africanus; aceasta a avut doi fii, Tiberius şi Gaius Gracchus care, prin educaţia primită în familie, au ajuns mari tribuni ai poporului cu idei democratice şi talente de oratori.
Maternitatea este prezentă în marile muzee ale lumii, iar despre unele opere am scris acum câteva rânduri. În vara anului 1974, împreună cu soţia mea care era însărcinată cu primul nostru fiu, am vizitat renumita Gemäldegalerie Alte Meister de la Dresda/R.D. Germană unde am privit minute în şir capodopera renascentistă a lui Raffaello Sanzio da Urbino (1483-1520), “Madonna Sixtină”. La Muzeul Metropolitan de Artă din New York/SUA am văzut peste ani, alături de Maria Cornelia, grupul statuar “Leto şi copiii ei Apollo şi Diana”, realizat de sculptorul William Henry Rinehart (1825-1874). Vizitând Catedrala San Pietro din Roma, am admirat minunata creaţie sculpturală a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564), “Pietà” în care Fecioara Maria Îl ţine în braţele Sale pe Iisus după crucificare; este singura lucrare a Maestrului italian care poartă semnătura sa pe centura de pe pieptul mamei îndurerate: “Michelangelus Buonarotus Florentinus faciebat.”Într-un concediu de vară, întreaga mea familie a ajuns la Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene din Ankara/Turcia unde a rămas impresionată de străvechea statuie de piatră “Zeiţa-Mamă” datând din Era Neolitică (6000-5500 Î.Hr.).
Mereu, nu doar în zilele de 8 Martie, mă gândesc la mamele care şi-au aşteptat în zadar întoarcerea acasă a feciorilor lor de pe câmpurile de luptă ale unor războaie nimicitoare, ca şi la mamele care îşi aşteaptă, în zilele noastre, revenirea copiilor plecaţi pentru un trai mai bun dincolo de frontierele ţării. Gândul îmi zboară, de asemenea, către acele mame care au înnobilat, prin creaţiile şi sacrificiile lor, ştiinţa şi cultura lumii, devenind pilde însufleţitoare pentru tinerii pe care i-au crescut şi pentru cei pe care i-au învăţat în şcoli de toate gradele. Nu aş putea lăsa în afara referirilor mele sfera Universităţii care cu deplin temei a fost numită Alma Mater/Mamă Hrănitoare.
În ceea ce priveşte tema mamei, literatura românească a fost deosebit de generoasă. Redau stihurile lui Mihai Eminescu din poemul “Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!” (dedicat Veronicăi Micle în anul 1876): “Pe maică-mea, sărmana atâta n-am iubit-o/Şi, totuşi, când pe dânsa cu ţărnă-a coperit-o/Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă/Şi aş fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă…/Când clopotul sunat-au, plângea a luiaramă/Şi, rătăcit la minte, strigam: «unde eşti, mamă?»/Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu/Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.”.
În continuare am ales o triadă poetică dedicată celei mai scumpe fiinţe din lume: *“Afară-i vânt şi e-nnorat/Şi noaptea e târzie;/Copilele ţi s-au culcat./Tu, inimă pustie,/Stai tot la vatră-ncet plângând:/E dus şi nu mai vine!/Ş-adormi târziu cu mine-n gând/Ca săvisezi de mine!” (George Coşbuc, “Mama”); *“Sub stele trece apa/Cu lacrima de-o samă,/Mi-e dor de-a ta privire,/Mi-e dor de tine, mamă./Măicuţa mea: grădină/Cu flori, cu nuci şi mere./A ochilor lumină,/Văzduhul gurii mele!/Măicuţo, tu: vecie,/Nemuritoare carte/De dor şi omenie/Şi cântec fără moarte!” (Grigore Vieru, “Mi-e dor de tine, mamă”); *“Aşa cum stai,/Dreaptă,/Cu braţele moi/Pe pântecul plin,/Pari o veche soţie de voievod/Ţinându-şi ctitoria./Şi parcă-aud un glas/Venind de dincolo/De dispariţia materiei:/«Noi, Ion şi Ioana,/Cu puterile noastre,/Am durat acest sfânt/Copil,/Întru veşnica pomenire/A acestui soare/Şi-a acestui pământ.».” (Marin Sorescu, “Ctitorie”).
Din spiritualitatea universală m-au impresionat câteva cugetări despre mamă: “Mama pentru al ei copil are scumpe dezmierdări, are inimă cu ochi, are ochi cu sărutări.” (Sofocle); “Dumnezeu nu putea fi pretutindeni, aşa că a creat mamele.” (Rudyard Kipling); “Cea mai frumoasă capodoperă a inimii lui Dumnezeu este inima mamei.” (Sfânta Thérèse de Lisieux); “Tot ce sunt sau sper să devin vreodată îi datorez îngerului care a fost mama mea.” (Abraham Lincoln); “Inima mamei este un adânc abis la capătul căruia găseşti de fiecare dată iertare.” (Honoré de Balzac); “Cine mă iubeşte şi mă va iubi întotdeauna cu o dragoste pe care nicio situaţie, supărare sau greşeală a mea nu o poateclinti? Aceea eşti tu, măicuţa mea!” (Thomas Carlyle).
Mărturisesc în contextul tematic al articolului de faţă două fapte autobiografice: de câte ori ascultam cântecul “Mamma”, interpretat de micuţul italian Robertino Loreti, ochii mei de copil se umpleau de lacrimi şi acelaşi lucru se întâmpla cu ochii scumpei mele mame; peste decenii, când ascult cântecul interpretat de Dan Spătaru, “Măicuţa mea”, nu îmi pot stăpâni adânca emoţie.
Mama noastră nu mai trăia atunci când eu scriam şi publicam trei cărţi de aforisme unde ideea Maternităţii avea un loc aparte. Iată acele gânduri care cu siguranţă i-ar fi mers la suflet şi chiar ar fi făcut-o să zâmbească: “Limba maternă reprezintă omagiul adus atât mamei, cât şi patriei-mamă.”; “La aflarea veştii că va fi mamă, i-a mai crescut dintr-odată o inimă.”; “Cei mai trişti orfani sunt cei care îşi pierd patria-mamă.”; “Puiul de cimpanzeu era vizitat de atâtea mame frumoase cu copii în braţe, dar pentru el cea mai fermecătoare rămânea mama sa.”; “Certificatul de naştere al Romei se păstrează în inima de mamă a unei lupoaice.”; “Legendara lupoaică a confirmat faptul că toate inimile de mamă bat la fel.”; “Efectul se uită la cauză ca la o adevărată mamă care i-a dat viaţă.”; “Întrebarea este mama adoptivă a unui răspuns.”; “Falnicul stejar nu are un «arbore genealogic», ştiindu-se doar că mama sa a fost o ghindă scundă, dar plină de multă speranţă.”; “Din câte ştiu, nicio cloşcă nu a primit până acum titlul de «Mamă Eroină».”; “Să nu uiţi niciodată că poţi avea mai multe soţii, dar o singură Mamă!”; “Mama – un nume care presupune superlative luate direct din dicţionarul vieţii.”; “Destinul omului începe cu o mamă şi se sfârşeşte cu o dramă.”.
