În perioada 4 – 9 octombrie 2021, Departamentul pentru Relații Interetnice (DRI) al Guvernului României a desfășurat Programul „Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media. Schimb de experiență și bune practici cu parteneri de proiecte din regiunea Dunării. Turismul cultural – o șansă pentru dezvoltare locală”, organizând o vizită de documentare pentru jurnaliști în Județele Suceava și Botoșani.
O deplasare care viza obiective de patrimoniu naţional nu putea să nu se încheie cu marcarea unor locuri simbol pentru cultura românească, în semn de reverenţă faţă de etnia majoritară. Fiind vorba despre Suceava în Bucovina, s-au ales, evident, Cetatea Sucevei, Ipoteşti şi Mănăstirea Voroneţ.
CETATEA DE SCAUN A SUCEVEI
Cetatea de Scaun a domnilor Moldovei se ridică pe un platou de la marginea de est a orașului Suceava, într-o poziţie strategică, la 70m înălţime deasupra văii Râului Sucevei. Era parte dintr-un sistem de fortificații prevăzut pentru a face faţă ofensivelor străine, împreună cu Cetatea Şcheia, sau Cetatea de Apus, ale cărei ruine se mai pot vedea lângă Mn. Zamca.
Cetatea de Scaun a Sucevei este un monument istoric medieval care datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea, din vremea voievodul Petru I Muşat. Acesta a mutat capitala Principatului Moldovei de la Siret la Suceava, unde şi-a construit un castel fortificat înconjurat cu ziduri din piatră, valuri de pământ şi șanțuri de apărare, cu bastioane pătrate, cameră de gardă şi curte interioară. În reședința voievodală a lui Petru I Muşatinul, deasupra pivnițelor boltite se înșirau încăperile de locuit ale familiei princiare, baia, depozitul de alimente, un paraclis şi o închisoare.
Alexandru cel Bun şi mai apoi Ştefan cel Mare au dezvoltat sistemul de apărare al fortul muşatin, în mai multe etape, adaugându-i ziduri puternice de incintă şi șapte bastioane semicirculare, pod-capcană, două camere de gardă la intrare şi pulberărie. De asemenea, la interior, au fost lărgite şi înfrumuseţate încăperile domnitorului. În perioada domniei lui Ştefan cel Mare, Cetatea de Scaun, apărată de o garnizoană puternică, condusă de pârcălabi domnești, a facut cu vitejie faţă tuturor atacurilor.
Ca o corabie în furtună, Cetatea Sucevei va traversa secole de istorie zbuciumată: predată fără luptă sultanului Soliman Magnificul, degradată de bătălii şi asedii prelungite, incendiată şi părăsită de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, care, la solicitarea turcilor, mută capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi, redevine reședința domnitorilor Aron Vodă, Ştefan Razvan şi Ieremia Movilă. În mai 1600 îşi deschide porțile în fata lui Mihai Viteazul. Are parte de lucrări de restaurare sub domnitorul Vasile Lupu. Sfârşeşte însă prin a fi distrusă în sec. al XVII-lea, incendiată la poruncă turcească de domnitorul Dumitraşcu Cantacuzino. Iar cutremurele şi părăsirea îi desăvârşesc ruinarea.
Abia la începutul secolului al XX-lea, arhitectul austriac Karl Romstrofer efectuează lucrări de restaurare şi primele săpături arheologice, în baza cărora scrie prima monografie a Cetății de Scaun a Sucevei.
Cercetările arheologice se continuă în 1951, când se şi întreprind ample lucrări de consolidare şi restaurare parțială. Dunga albă care se vede astăzi șerpuind în exteriorul cetăţii delimiteaza ruinele zidurilor originale de cele înălțate de restauratori. Aspectul de astăzi se datorează lucrărilor finanțate de statul român în anul 2004, pentru a marca comemorarea a 500 de ani de la moartea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, protectorul Sucevei, al Moldovei, al Europei şi al Creştinătăţii.
IPOTEŞTI
Un spaţiu cu o încărcătură aparte îl constituie Satul Ipoteşti din județul Botoşani, locul natal al poetului nostru naţional Mihai Eminescu.
Din 1992 aici s-a creat Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii ”Mihai Eminescu”, amplu proiect cultural focalizat pe cercetarea biografiei şi operei eminesciene, unde se desfăşoară manifestări de valoare din diverse domenii ale expresiei artistice. Centrul cuprinde mai multe obiective de interes muzeal şi cultural.
Obiectele personale ale familiei Eminovici se păstrează în Casa Memorială, monument reconstruit în 1979, pe temelia casei originale dărâmate în 1924. Imobilul era alcătuit din trei camere: salonul familiei, biroul tatălui lui Eminescu, căminarul Gheorghe Eminovici, şi dormitorul mamei şi surorilor poetului. După cum o descrie George Călinescu: ”Casa lui Eminovici era gospodărească, pridvor larg cu trepte, odăi cu privire liberă de jur împrejur…”
Nu mai există astăzi şoproanele şi hambarele de care scria Călinescu, dar, pe domeniul cu livadă şi tei imenşi, a rămas smerită Bisericuţa familiei Eminovici, cu hramul ”Sfinţii Voievozi”, construită la sfârşitul secolului al XVII-lea şi cumpărată cu 250 de galbeni de mama poetului, Raluca Eminovici, în 1847, anul în care a fost cumpărată și moşia. Biserica a continuat să fie lăcaş de cult atât pentru familie, cât şi pentru obștea locului. Alături, din iniţiativa şi cu contribuţia lui Nicolae Iorga şi Cezar Petrescu, începând cu 1929 s-a construit o biserică mare. În spatele acestor două lăcaşuri se găseşte cimitirul unde odihnesc părinţii poetului, căminarul Gheorghe Eminovici şi soţia sa Raluca, fiica stolnicului Vasile Iurașcu, şi doi dintre fraţi, Iorgu şi Nicu. Tot pe domeniul natal, după livada de meri şi de pruni, se află Casa ţărănească de epocă, în stil moldovenesc, care a aparţinut dr. Papadopol, ultimul proprietar al moşiei Ipoteşti, actualmente muzeu etnografic în care sunt expuse obiecte vechi, specifice gospodăriilor ţărăneşti.
Memorialul include de asemenea Biblioteca Naţională de Poezie ”Mihai Eminescu”, cu un bogat fond documentar, şi Muzeul ”Mihai Eminescu”, cu un traseu iniţiatic interactiv, bazat de sugestii şi simboluri, ambele inaugurate în cadrul amplului program cultural ”2000 – Anul Eminescu”.
Proiectele culturale ale Memorialului Ipoteşti includ organizarea periodică de colocvii, simpozioane, cursuri de vară, tabere de creaţie, spectacole şi expoziţii temporare, dintre care amintim pe cele vizitate de noi: expoziția artistului Dinu Daniel Ciuraru „Povești cu pietre” şi cea cuprinzând lucrările artistului Florin Otînjac, din Sala Horia Bernea.
MĂNĂSTIREA VORONEŢ
Am încheiat vizita noastră de documentare în Bucovina la Mănăstirea Voroneţ, într-o după amiază binecuvântată, la vremea când soarele de pe Rarău învăluia biserica într-o lumină de aur, punând în chip deosebit în evidenţă fresca Judecăţii de Apoi de pe peretele de apus.
Vestită în întreaga lume pentru coloritul albastru al minunatei sale picturi exterioare, Biserica Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Voroneţ se numără printre cele opt monumente din România înscrise în lista patrimoniului mondial UNESCO sub numele generic Bisericile pictate din Nordul Moldovei. Aceste opt monumente, cu pereţii exteriori acoperiţi cu picturi în frescă, capodopere ale artei bizantine, sunt bisericile Mănăstirilor Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuţi, Probota, Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, Sucevița şi Voroneț, poate cea mai reprezentativă dintre ele.
Biserica Voroneţului a fost ridicată de Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt în anul 1488, în timpul record de numai 3 luni şi 3 săptămâni, şi pictată la interior în cea mai mare parte în anul 1496 de meşteri rămaşi necunoscuţi, după buna tradiţie a pictorilor iconari. Vestita pictură exterioară datează din sec. al XVI-lea, din perioada de domnie a lui Petru Rareş.
Maica Elena Simionovici, membră în Uniunea Scriitorilor, ghidul erudit şi poliglot al mănăstirii, ne-a prezentat ctitoria ştefaniană, punând accentul pe încărcătura spirituală a fiecărei scene religioase şi pe faptul că orice om, fie că ştie sau nu, odată ce calcă pragul unei mănăstiri, devine pelerin în Casa Domnului. Din icoana situată deasupra intrării în biserică, Iisus Hristos ne priveşte, întrebându-ne parcă: “Omule, ce ai făcut cu viaţa ta? Ce ai facut pentru mântuirea ta?”
În stânga intrării, lângă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul bisericii, e zugrăvit Sfântul Daniil Sihastrul, duhovnicul voievodului ctitor, model de viață monahală şi de trăire duhovnicească. Alături de acesta se află portretul Mitropolitului Grigorie Roşca, erudit teolog al sec. al XVI-lea. Lui i se datorează, din 1547, adăugarea pridvorului, pictura interioară a acestuia şi pictura exterioară a bisericii, în întregime, cu tot programul său iconografic. Pentru această lucrare de mare valoare artistică, dar în special teologică, Mitropolitul Grigorie Roşca e socotit al doilea ctitor, după Măria sa Ştefan cel Mare, şi mormântul lui se găseşte în pridvor.
Cea mai impresionantă frescă de pe pereţii bisericii Voroneţ este Judecata de Apoi, având în centrul său pe Domnul Iisus Dreptul Judecător, în Icoana Deisis.
Deasupra Sa e banda timpului cu Zodiacul, care, însă, nu are legatură cu horoscopul. Maica Elena ne-a explicat că pictorul, dorind să ilustreze o noţiune abstractă, a sugerat trecerea timpului figurând semnele zodiacale înşirate pe o bandă albă. La capete, îngerii rulează această bandă, care la Judecată se va închide, căci atunci va fi un timp nou şi o lume nouă. Spre luare aminte şi meditaţie, sub banda timpului se desfăşară în amănunt întregul mecanism, aşa cum e el descris în cărţile sfinte ale Bisericii, al Judecăţii de Apoi, numită şi Înfricoşătoarea Judecată. Şi aşa cum şi-au închipuit-o, în fantezia lor creatoare, artiştii iconari care au pictat-o, dând proorocilor lăute, îngerilor buciume şi sfinţilor ştergare populare româneşti.
La interior, pictura bisericii datează din timpul domnitorului Ştefan cel Mare, care ne este înfăţişat, împreună cu familia sa, în tabloul votiv din naos. Este unul dintre cele mai bune şi mai realiste portrete ale domnului.
Vizita noastră s-a încheiat în Muzeul Mănăstirii, sfinţit şi inaugurat cu doar câteva zile înainte, pe data de 28 septembrie, prin stradănia noii stareţe, Maica stavroforă dr. Gabriela Platon şi a micii dar harnicei sale obşti de monahii. S-au marcat astfel împlinirea, în 2021, a 533 de ani de la ctitorirea bisericii, a 30 de ani de la reluarea vieţii monahale la Voroneţ, precum şi aniversarea a 89 de ani de viaţă ai Maicii Proinstareţe, stavrofora Irina Pântescu, prima stareţă a Voroneţului. Maica Irina a fost cea aleasă ca, după 206 ani, să redeschidă viaţa monahală în acest lăcaş, si cea care i-a redat strălucirea pe care o vedem azi.
În spaţiul muzeal am admirat în mod special vechea uşă pictată de la intrarea în biserică şi strana originală a Sfântului Ştefan cel Mare, ambele foarte frumos restaurate.
Am plecat încărcaţi de linişte, lumină şi bucurie, convinşi că orice om, de orice etnie sau credinţă ar fi el, se ridică sufleteşte în faţa frumuseii, pentru care trebuie să îi fie recunoscător lui Dumnezeu, care e stăpânul şi judecătorul întregii omeniri.
