Mihai Caba
„Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea
antisemită care va putea anula în fiinţa mea
faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre
şi de a iubi acest ţinut.” – Mihail Sebastian
Fragmentul reprodus mai sus ca „motto” face parte din volumul „De două mii de ani” al scriitorului Mihail Sebastian, pseudonim sub care intelectualul evreu, Iosef Hechter, fiu al unei familii de evrei din Brăila, obişnuia să-şi semneze scrierile publicate în ziarele şi revistele literare româneşti ale timpului său. Apărut în 1934, volumul „De două mii de ani” este, în fapt, un roman autobiografic, dar şi o veridică istorie a etapei antisemitismului românesc (1922 – 34), care s-a manifestat iniţial „printr-un proces al conflictelor interrasiale”, declanşat în 1922 de „o mişcare studenţească împotriva elementului evreiesc” şi promovat ulteior de către nou înfiinţata Mişcare legionară,având ca suport un caracter mistic–religios, anticomunist, antisemit, anticapitalist şi antimasonic, finanţată şi sprijinită de organizaţia nazistă germană SS.
Autorul romanului, întrupându-se în figura eroului acestuia, ca fiind „un tânăr intelectual cu origini evreieşti”, care-şi caută un loc în societatea românească interbelică convulsionată de mişcările antisemite aflate în plină expansiune, încearcă să se confeseze narativ în plan interior asupra propriei sale existenţe de evreu, realizând o reuşită „intersectare” a ficţiunii cu autenticitatea descrisă în file de jurnal. Şi reuşeşte să o facă destul de concludent printr-un text agreabil, scris la persoana întâi, prin care-şi evidenţiază emoţia puternic resimţită a trăirilor interioare, dar şi repulsia exterioară faţă de „valul de huliganisme asupra evreimii ce cuprinsese România în acea vreme”.
Împărţită în trei „caiete”, naraţiunea porneşte de la „lamentaţia lui Moritz Bercovici, negustor în Strada Mare a Brăilei”, care încearcă să găsească explicaţiileistorice credibile ale prigoanei anti-evreieşti ce se manifestă „de două mii de ani”, de la care i se sugerează şi titlul acesteia, propunându-şi să le şi elucideze într-un mod convenabil şi salvator, cel al unei concilieri între cele două lumi în care trăieşte: una, cea a tradiţiei evreieşti, confruntată „de două mii de ani” cu spaimele luptei pentru supravieţuire şi a doua, cea a lumii neevreieşti, cosmopolită şi diversificată într-o multitudine de comori şi miraje culturale atrăgătoare.
Într-adevăr, Mihail Sebastian, scriitorul român, romancier, publicist şi dramaturg de mare talent, admis de către societatea românească în ansamblul ei burghezo- intelectual, va fi în acelaşi timp şi evreul intelectual respins de către naţionalismul român, exacerbat de un regim politic românesc antisemit al perioadei respective. Poate de aceea, fiecare dintre situaţiille şi întâmplările descrise în ampla povestire, autorul – erou le priveşte din perspectiva celor două „contrarii”: cea a evreului persecutat , prin însăşi trăsătura poporului evreu şi cea a românului evreu renegat.
Trăind într-o continuă dilemă, a apartenenţei la cele două lumi, explicitată în urma ultimului dialog cu chiar şeful său (antisemitul Mircea Vieru), eroul-narator, ajunge la concluzia că acestea pot conveţui în sufletul său „într-o perfectă armonie”, după cum va şi mărturisi: „Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. (…) Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e. Că mi-l recunoaşte sau nu mi-l recunoaşte cine vrea sau cine nu vrea, treaba lui. Exclusiva lui treabă. Eu ştiu ceea ce sânt, şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decât în ceea ce sânt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului.”.
Din nefericirea situaţiei politice a României, aflată în derivă extremistă, dar mai ales a prefaţei defăimătoarea mentorului său, filosoful Nae Ionescu, aderent din 1933 la legionarism, prin care i-a refuzat strălucitului său discipol, Mihail Sebastian, privilegiul de a fi considerat: evreu român dunărean, prefaţă pe care, din loialitate, acesta i-a publicat-o intactă în toată redactarea ei, volumul „De două mii de ani”, editat în 1934, la Editura Naţională Ciornei, nu i-a adus lui Mihail Sebastiani împlinirea speranţei sale de a obţine, cum şi-a dorit, o reconsiderare a evreului aflat într-o ţară creştină. Prefaţa mentorului său, filosoful Nae Ionescu, cu vădite alunecări spre antisemitism şi sionism, este una devastatoare şi fără echivoc: „Iosef Hechter(numele real al lui Mihail Sebastian n.n.), tu eşti bolnav. Tu eşti subsanţialmente bolnav pentru că nu poţi decât să suferi; şi pentru că suferinţa ta e înfundată. (…) Ştiu, tu nădăjduieşti; nădăjduieşti că va veni odată cel aşteptat, Messia, pe cal alb, şi atunci vei stăpâni pământul! Nădăjduieşti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ţi mai rămâne. Eu, însă, nu pot să fac nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Messia acela nu va veni. Messia a venit, Iosef Hechter, – şi tu nu l-ai cunoscut. Atâta ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi.
…Iosef Hechter, tu nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?!”
Nici până în prezent nu se cunosc desluşit motivele reale pentru care Nae Ionescu şi-a desfiinţat irevocabil discipolul – autor în prefaţa romanului „De două mii de ani”, în condiţiile în care prefaţatorul, parte integrantă a romanului, întruchipat în profesorul Ghiţă Blidaru, are o reprezentare corectă, lipsită de orice „insinuări” deranjante.
Cert este faptul că prefaţa lui Nae Ionescu, divizând la nesfârşit spiritul polemic „pro” şi „contra”, a provocat unul dintre cele mai mari scandaluri din literatura română.
Deznodământul apariţiei romanului „De două mii de ani” a fost unul dezastruos pentru scriitorul Mihail Sebastian; acesta fiind repudiat, deopotrivă, atât de către foştii săi prieteni literaţi, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Camil Petrescu şi alţii, întruchipaţi şi ei în unele personaje ale cărţii, cât şi de către coregionalii săi, imputându-i-se, de o parte şi de alta, inconsecvenţe de apartenenţă etnică şi de adâncă trădare.
Rămas singur în faţa acuzaţiilor şi a isteriei iscate, dar integru şi stoic, nu peste mult timp, la început de 1935, Mihail Sebastian aduce în replică o nouă carte, „Cum am devenit huligan”, un solid eseu polemic, prin care autorul, pornind de la propriul său „caz”, doreşte să adâncească importanta problemă a responsabilităţii, consecvenţei şi moralităţii scriitorului, a omului de cultură, în general, pe care acesta este dator să şi-o asume în propria sa operă. Numai sub acest concept M.Sebastian îşi motivează resortul său interior de a accepta „să-şi submineze propria sa carte”, prin alipirea la ea a unei prefaţări antisemite a mentorului său, filosoful Nae Ionescu. O frondă? Nicidecum! O explicaţie cât se poate de simplă şi de limpede: „M-am ferit mereu de adevărurile antiburghezabsolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident.”
Într-o aceeaşi ordine de idei, prin „Cum am devenit huligan”, Mihail Sebastian ţine să-şi nuanţeze poziţia sa „huliganică” în urma apariţiei anterioare a volumului „Huliganii” al lui Mircea Eliade, fostul său prieten. Dacă la Eliade „huliganul” înseamnă:: anarhist, antiburghez, mistico-vizionar (cu referire la legionari), la Sebastian „huliganul” nu poate fi decât: marginal, nealiniat, străin, cum îi şi era situaţia sa reală.
Nici ilustrului critic literar, George Călinescu, n-avea cum să-i scape „scandalul” iscat pe „scena” literaturii române de apariţia cărţii „incriminate” a lui Mihail Sebastian, pe care-l va comenta mai târziu în celebra sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, Ed. Fundaţiile Regale, 1941, Astfel, Călinescu, plasându-l pe Mihail Sebastian în monumentala sa „Istorie” la capitolul „Noua generaţie. Momentul 1933”, îi va consacra analizei critice a operei literare a acestuia paginule 876-78, în care, pe lângă aprecierile critice făcute asupra scrierilor de început ale acestuia, „Femei” şi „Oraşul cu salcâmi”, ce dovedesc: „o ritmică vie şi o frază fin echivocă, de o maliţie imperceptibilă”, va face referiri directe la „caracteristicul şi substanţialul” roman „De două mii de ani”, considerat „un eseu polemic, stilizat în chip de Jurnal, ce rămâne un document foarte obiectiv al unei mentalităţi ireductibile”.
Pentru roman, cu prefaţa lui Nae Ionescu, „care a produs scandal”, Călinescu va adopta o soluţie „împăciuitoare”, în primul rând, respectându-i condiţia asumată a autorului cărţii: „Scriitorul este respectabil Evreu în toate fibrele sale şi cu multă probabilitate numai în acea direcţie ar putea crea” , iar în celălalt rând, îi admite lui Nae Ionescu prefaţa, pe care o găseşte „corectă, fiind alunecată în teologie.” Şi continuă G.Călinescu: „Această sofistică, de jurnalist erudit, n´a înţeles-o Mihail Sebastian, care în scurtul său memoriu «Cum am devenit huligan» încearcă să se apere faţă de Evrei şi să respingă teza lui Nae Ionescu, de care se arată surprins. Cartea dovedeşte un polemist de vervă rece, excesiv obsecvios, cu o mască atât de impenetrabil zâmbitoare, încât aprobarea şi desaprobarea atârnă de o clipire de ochi.”
Pentru a elucida, însă, cât mai plauzibil „momentul de impas” la care a ajuns viaţa şi opera scriitorului Mihail Sebastian se cuvine, din respect pentru cititori, să întreprindem derularea firului său biografic, cu mare atenţie îndreptată la detaliiile semnificative. În această voită îndeleticire de mare ajutor ne vor fi, pe lângă notele biografilor şi exegeţilor săi, mai cu seamă cele oferite de scriitorul însuşi.
Firul vieţii scriitorului de mai târziu porneşte din 18 octombrie 1907, dată calendaristică la care, în oraşul Brăila de la Dunăre sau „oraşul cu sakcâmi”, cum îl va denumi nostalgic peste ani în titulatura uneia dintre cărţile sale, se naşte pe numele său adevărat, Iosif Hechter, al doilea fiu al familiei de evrei Hechter; Mendel – tatăl, funcţionar comercial şi Clara – mama, născută Waintraub, modistă, familie „întinsă pe vreo două secole şi trei generaţii”, potrivit confesiunii făcute de viitorul scriitor, ce va adopta pseudonimul de Mihail Sebastian. Anii copilăriei şi cei ai primelor învăţături se desfăşoară aici, în oraşul dunărean cu farmecul său aparte, inspirându-i, ca elev al Liceului „Nicolae Bălcescu”, primele sale „sclipiri poetice”, pe care le va trimite, „semnând cu Eraclie Pralea”, revistei ieşene „Lumea”, consemnându-şi astfel debutul său literar. În 1926, la susţinerea „bacalaureatului”, îi este remarcată inteligenţa şi buna sa pregătire generală de către preşedintele comisiei de examen, filosoful Nae Ionescu. Drept urmare, în acelaşi an, fiind student la Facultatea de Drept şi de Filosofie a Universităţii bucureştene, primeşte propunerea lui Nae Ionescu, conducătorul ziarului „Cuvântul”, de a colabora la acest periodic, alăturându-l „grupului de talente din jurul acestuia, din care mai făceau parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica ş.a., din mijlocul căruia, în 1932, va lua naştere Grupul „Criteirion”, asociaţie a intelectualilor români, „organizatoere de dezbateri pe teme filosofice, artistice şi literare”. Cunoscându-l îndeaproape pe Mircea Eliade, va lega cu acesta o strânsă prietenie, sub înrâurirea căreia va desfăşura o distinctă şi bogată publicistică la „Cuvântul”, semnându-şi articolele cu pseudonimul Mihail Sebastian. Aicise face repede remarcat prin articolele sale de esenţă literară şi prin foiletoanele sale politice deosebit de incisive, fapt pentru care a fost promovat din 1927 în funcţia de redactor, îndeplinită până în anul 1934, când „Cuvântul”, considerat de extremă dreaptă, a fost suspendat. În 1929, ca absolvent al Facultăţii de Drept, beneficiază de o bursă pentru a-şi pregăti şi susţine doctoratul în Drept la Paris, dar, prins în cea mai mare parte în „mrejele literaturii”, abandonează doctoratul propus.
Este acum perioada fertilă în care Mihail Sebastian se preocupă intens de editarea primele sale volume literare. Începutul îl face în 1932 cu volumul scurt „Fragmente dintr-un caiet găsit” şi tot în acelaşi an va edita şi romanul „Femei”, ce „uneşte patru nuvele ale sale printr-un singur personaj, Ştefan Valeriu”. Aflat la Paris, scrie romanul „Accidentul”, pe care criticii literari îl vor aprecia, după editarea din 1941, ca „o frumoasă poveste de dragoste dintre Nora şi Paul, desfăşurată încet, în stilul lui Sebastian, începută întâmplător în Bucureştiul înzepezit, de la un <accident de tramvai> şi terminată pe pârtiile de schi de la Braşov”. Din păcate, însă, ca un „accident” fatalist, manuscrisul romanului îi este furat în tren şi, negăsindu-l, va trebui apoi să-l „transcrie mai târziu din memorie, fără a fi pe deplin mulţumit de reuşită”. Şi tot la Paris, în 1931, începe să scrie romanul „Oraşul cu salcâmi”, ce va fi terminat şi editat abia în 1935.
Întors de la Paris, se angajează ca secretar la importantă casă de avocatură a Bucureştiului interbelic, unde va exercita şi profesia de avocat pledant. În această postură, printre altele, îi va apăra cu o abilă prestanţă profesională pe scriitorii Geo Bogza, Tudor Arghezi şi Mircea Eliade, „acuzaţi de scrieri pornografice”.
Am ajuns, iată, la momentul dificil al vieţii trăite de Mihail Sebastian, urmare a „scandalului” iscat în presa literară şi jurnalistică românească imediat după apariţia editorialî a romanului său „De două mii de ani”, ce a bulversat o întreagă lume.
Consecinţele acestuia vor însemna numeroase alte „accidente” în viaţa sa, fiind ocolit de bunii săi prieteni de redacţie şi dezavuat de co-naţionalii săi. În România anului 1937, aflată sub un guvern naţionalist-creştin, generator ale numeroaselor decrete şi legi cu caracter antisemit, situaţia populaţiei evreieşti s-a înrăutăţit vizibil prin interzicerea sau limitarea unor drepturi civile. N-a fost de mirare că lui Mihail Sebastian i s-a interzis să mai publice ca jurnalist, fiindu-i ridicată şi licenţa de avocat pledant.
Cu adevărat, zile negre pentru viaţa scriitorului – evreu, Mihail Sebastian…
Desndăjduit şi însingurat, rareori reuşind să mai strecoare în vreo gazetă (sub alte pseudonime) câte un articolaş, M.Sebastian, pentru a supravieţui , se retrage în refugiul fermecat al …muzicii, („mult Mozart, mult Bach, mult Beethoven”), audiind la nesfârşit discuri cu piese celebre. „În afară de muzică nu mi se întâmplă nimic”, va nota plin de întristare. Drept consolare, nelăsând „condeiul” din mână , începe să ţină un Jurnal intim, ale cărui însemnări zilnice de mare relevanţă a epocii consemnate vor vedea postum, peste multe, multe deceni, norocoasa luminaă a tiparului.
De la muzică şi până la teatru nefiind decât …un pas, M.Sebastian trece tacit la dramaturgie şi reuşeşte să scrie piese de mare succes, prima fiind „Jocul de-a vacanţa” (1936), o comedie romantică, a cărei acţiune antrenantă se petrece la Pensiunea Weber, unde cele şase personaje ale piesei, „decid să se deconecteze de la grijile cotidiene ale societăţii în care trăiau”. Premiera piesei a avut loc la 17 septembrie 1938, „în deschiderea stagiunii de iarnă a Teatrului Comedia, regizată de Sică Alexandrescu”. Cum piesa „Jocul de-a vacanţa” aparţinea evreului-autor, reprezentaţia a fost interzisă.
La cea de a doua sa piesă „Steaua fără nume”(1942), o minunată poveste de dragoste, însemnând „ciocnirea stelară dintre necunoscuta Mona şi cea descoperită de profesorul Miroiu, petrecută în planul idealizat al unei iubiri imposibile”, autorul, din precauţiia interzicerii, o semnează cu pseudonimul Victor Mincu. Fiind vreme de război, premiera piesei, ce a avut loc la 1 martie 1944, pe scena Teatrului de revistă Alhambra, avându-l pe Radu Beligan în rolul lui Miroiu, a fost triumfătoare. De aici încolo, piesa „Steaua fără nume” va fi reprezentată de-a lungul timpului, atât în plan naţional, cât şi în cel internaţional, fiind şi ecranizată în 1966, în regia prestigiosului Henri Colpi, având-o ca protagonistă pe Marina Vlady, în rolul Monei.
Cu această piesă de succes a lui Mihail Sebastian aveam să mă „întâlnesc” şi eu, în 1961, pe vremea studenţiei, când, făcând parte din formaţia de teatru a Casei Studenţilor de la Iaşi, am fost distribuit de către regizorul-actor al Naţionalului ieşean, Constantin Dinulescu într-un rolişor , iar rolul principal, Miroiu, i-a fost atribuit lui Mircea Daneliuc, viitorul strălucit regizor de film, pe atunci student la Franceză (sic!).
A urmat piesa „Ultima oră”(1945), o excelentă comedie în trei acte, „demnă de un scenariu holiywoodian” şi ultima piesă „Insula”, rămasă neterminată, prin care autorul doreşte să-şi exprime, prin cele trei personaje principale, propria sa sa viaţă, „ajunsă ca o adevărată <insulă> a subsistenţei.”
Leny Caler (1904-1992)
Peste ani şi ani, după ce Jurnalul său intim a ieşit la lumină, s-a putut descoperi adevărata sa „sursă inspiratoare” pentru dramaturgie. Este vorba de Leny Caler, „o celebră actriţă şi cântăreaţă de muzică uşoară, foarte apreciată în Bucureştiul anilor ´30 – ´40”. Despre ea spunea exegeta, Medeea Neguţescu: „Frumoasă, capricioasă, cochetă, răsfățată și frivolă, Leny Caler a sucit mințile multor bărbați și chiar femei. Deși era căsătorită, Leny a fost femeia pentru care au făcut o pasiune Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Tudor Arghezi, Tudor Mușatescu, Sică Alexandrescu sau Elly Roman, ca să enumerăm doar câteva dintre <victime>”.
Paradoxal, primul impuls al „marii lor iubiri” i-a aparţinut lui Leny, cea care, „evreică fiind, ca şi el, înainte de a-l cunoaşte personal, a fost fermecată de scrierile sale, desluşind în ele verva sa poetică, inteligenţa, ironia, şarmul şi talentul cu care-şi scria cronicile teatrale şi eseurile”, bun motiv de a-l vizita pe neanunţate la redacţie. Iată, cum e relatată „întâlnirea” în Jurnal: „Ieri, pe la 1 a venit Leni la redacţie. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poşeta, o mică panglică la gât şi borul pălăriei albastre. Are cu mine nu ştiu ce timiditate, care o face gravă… Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mândru de cât era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.” (14 aprilie 1935)
Luat pe neaşteptate, aşa a început marea dragoste a lui Mihail Sebastian pentru frumoasa actriţă Leny Caler, adevărat „colac de salvare” al ingratei sale existenţe.
Jurnalul continuă: „Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tânără, are o simplicitate de vorbă admirabilă – şi mi se pare aşa de inexplicabil că vine spre mine.” (18 aprilie 1935) Şi idila lor a mers mai departe, în ciuda faptului că ea era căsătorită cu Scarlat Froda (pe numele său real Solomon Weitzendorf), dramaturg, scenarist, director la revista Rampa şi director artistic al Teatrului Victoria.
Îndrăgostit la culme, îi spune într-o zi iubitei sale: „O să compun un personaj numai pentru dumneata, Leny” Şi-a ţinut cuvântul şi aşa a creat piesa „Jocul de-a vacanţa”, în care personajul Corina, „ar trebui să-l joace Leni. Este în realitate Leni, tot ce aşteptam de la ea, tot ce putea fi, tot ce anume este…” Şi Leny Caler a jucat-o magistral pe Corina, alături de George Vraca, Mişu Fotino şi V.Maximilian, pe scena Teatrului Comedia, la premiera din 17 sept. 1938 a piesei „Jocul de-a vacanţa”!
Într-o aceeaşi „expectativă de amorezat” crează şi Steaua fără nume , piesă în care iubita sa Leni se conturează în rolul tulburătoarei şi enigmaticei, Mona.
La vremea ocupaţiei fasciste, a ororilor războiului şi a legislaţiei antisemite, atât scriitorul Mihai Sebastian, cât şi actriţa Leny Caler, ca evrei, se confruntă cu severe represalii, interzicându-li-se: lui – dreptul de a mai publica şi ei – de a mai urca pe o scenă românească; astfel că marea lor iubire se destramă în neantul unui Bucureşti ostil, plin de ură şi privaţiuni.. Mihail îşi găseşte cu greu un „locuşor” la Revista Fundaţiilor Regale, iar, în 1941, un loc de „profesoraş” la Liceul „Cultura” , timp în care Leny se transferă „în extremis” la Teatrul Evreiesc Baraşeum.
În fine, la terminarea războiului , în 1945, în urma unor relaţii controversate cu Lucreţiu Pătrăşcanu, profesor şi ministru comunist, publică articole în ziarul „România liberă”, organ al noului regim şi devine consilier în Ministerul Afacerilor Externe. Tot atunci, actriţa Leny Caler împreună cu George Vraca înfiinţează Teatrul Victoria.
Primind şi un post la Universitatea Democratică, pentru susţinerea cursului de literatură universală, se părea că pentru Mihail Sebastian viaţa revine la normalitate, lăsând în urmă toate „traumele” sufleteşti din timpul prigoanei antisemite.
Dar, vai! Pe 29, într-o frumoasă zi de mai a anului 1945,, „pe când se îndrepta tânăr şi fericit înspre Universitatea Democratică pentru a-şi ţine prelegerea despre opera lui Balzac, apare fatidic un camion (rusesc) care-l spulberă pe caldarâm, curmându-i viaţa sa tumultoasă, la nici 38 de ani împliniţi”.
Accident, ca şi celelalte de până atunci sau o crimă odioasă, rămasă neelucidată nici până acum, la 79 de ani de la imprevizibila …tragedie?
La înmormântarea sa de a două zi de la Cimitirul Evreiesc Filantropia, printre numeroşii prieteni şi simpatizanţi, intelectuali de toate vârstele, puteau să fie lesne identificaţi: Camil Petrescu, Geo Bogza, Petru Comarnescu, Perpessicius, Al. Philippide, Cella Serghi, Iona Biberi, Anton Bibescu ş.m.a. Leny Caler, „marea lui iubire”, a aflat târziu despre tragicul accident în urma unui telefon primit de la un bun prieten,. Pur şi simplu, năucită de vestea şocantă, s-a destăinuit: „Cutremurată în toată fiinţa mea, refuzam cu încăpăţânare să cred, să înţeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut”.
Leni a mai jucat până în 1950, apoi a emigrat la Berlin, unde a trăit până în 1992.
Postum, i s-au pus în scenă piesele : „Ultima oră” şi „Insula”, căreia prietenul său, Mircea Ştefănescu, i-a mai adăugat ultimul act, bucurându-se de un succes garantat, în timp ce primele sale comedii savuroase i-au mai fost jucate arareori. De neînţeles, însă, o „linişte” adâncă şi nemeritată s-a aşternut peste amintirea lui Mihail Sebastian…
Dar, iată, ca un adevărat miracol, după mai bine de cinci decenii, în 1996, Editura Humanitas, sub îngrijirea Gabrielei Omăt şi prefaţa lui Leon Volovici, istoric literar din Israel, originar din România, scoate prima ediţie a Jurnalului intim al „evreului improbabil” (cum fusese „văzut” până atunci), Mihail Sebastian, cuprinzând 9 caiete de însemnări personale din perioada: marţi, 12 februarie 1935 – duminică, 31 decembrie 1944, reprezentănd „una dintre cele mai tulburătoare şi mai desluşite panorame ale vieţii politice şi artistice din România primei jumătăţi a sec.XX”. Categoric, Jurnalul oferă oricărui cititor, fie el bibliofil sau nu, adevărata personalitate a lui Mihail Sebastian, proiectată în lumina reală a momentelor de cumpănă pe care le trăieşte şi le însemnează veridic, cu un relevant talent scriitoricesc. Să notăm că cele 9 caiete de Jurnal, după moartea neaşteptată a scriitorului, au străbătut o întreagă „odisee”; mai întâi, acestea, fiind scoase din ţară „prin curier diplomatic” de către fratele său mai mic Andrei Benu Sebastian, au ajuns la Ierusalim, fiind păstrate şi astăzi la Universitatea de aici. O fotocopie a acestora a ajuns la fiecare dintre cei doi fraţi ai scriitorului, Mult mai târziu, după mulţi ani de insistenţă, doamna Beatrice Sebastian, văduva fratelui Benu, a acceptat să încheie un contract cu Editura Humanitas privind punerea la dispoziţie a fotocopiei Jurnalului şi tipărirea acestuia.
Mulţi dintre analişti, exegeţi şi critici îi aseamănă Jurnalul cu cel al Annei Frank.
Dacă în ultima sa însemnare din Jurnal, cea din 31 decembrie 1944, recunoaşte că: „Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea (s.n). Peste toate amărăciunile, peste toate sufrinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental”, ei, bine, editarea Jurnalului său abia în 1996. i-a adus în sfârşit scriitorului evreu, român de la Dunăre, Mihail Sebastian – restituţio in integrum– pe cât de tardivă, pe atât de necesară şi binemeritată.
Şi, astfel, de 28 de ani încoace, romancierul, publicistul şi dramaturgul Mihail Sebastian a revenit în plina efervescenţă a literaturii române contemporane, prin reeditări ale operei sale, prin multiplele ei traduceri , cât şi în lumina vie a reflectoarelor rampei teatrale. Centenarul naşterii sale, din 2007, s-a constituit într-un glorios triumf. De-a lungul acestui răstimp au apărut numeroase eseuri şi aprecieri critice asupra operei lui Mihail Sebastian semnate de străluciţi condeieri, între care: Eugen Simion, Romulus Bucur, Tatiana Niculescu, Mihai Iovănel, Lucia Ispas, Iulian Băicuş ş.a., reliefând preţioasa zestre culturală lăsată literaturii române de către Mihail Sebastian,
Totuşi, ca un „accident”,lucrarea „Diavolul şi ucenicul său. Nae Ionescu – Mihai Sebastian”, editată în 2009 de către profesoara Marta Petreu, redactor-şef al revistei Apostrof, a încercat o demitizare a publicistului M.Sebastian, aducându-i acuza „extremismului”, o teză falsă, scoasă din contextul realităţii, ce a fost imediat „apostrofată” de numeroşi critici literari, aflaţi mereu în „postul de veghe”.
N-aş putea să-mi închei eseul fără să salut cu reverenţă minunatul spectacol-lectură „Marea iubire a lui Sebastian”, ce se joacă recent la Godot. Café–Teatru, în centrul vechi al Capitalei, întruchipând un memorabil dialog imaginar, bazat pe file de Jurnal şi savuroase replici din „Jocul de-a vacanţa”, între cei doi îndrăgostiţi, Mihail Sebastian, tânărul scriitor (interpretat cu vivacitate actoricească de Marius Manole) şi Leny Caler, diva scenei româneşti din perioada interbelică, marea lui iubire, ajunsă acum la vârsta amintirilor (înterpretată cu admirabil talent de actriţa Rodica Mandache, colegă de generaţie liceeană ieşeană), purtat în acordurile muzicii Bucureştiului de altădată.
Nici că se putea un alt mai prestigios omagiu adus lui Mihail Sebastian.
