Olga Greceanu a fost o personalitate a picturii şi literaturii noastre din secolul trecut. S-a născut la 4 august 1890 la Mănăstirea Nămăieşti de lângă Câmpulung Muscel într-o familie nobiliară bucureşteană de intelectuali cu origini polono-germane, Skrszewski aflaţi în acele momente acolo în vacanţa de vară; Destinul a ţinut seama de episodul naşterii Olgăi în mediul religios, făcând din ea o figură reprezentativă a neo-bizantinismului românesc.
Când avea 12 ani Olga s-a îmbolnăvit atât de grav încât medicii le-au spus părinţilor ei ca “să se pregătească de ceea ce este mai rău şi numai Dumnezeu o poate salva”. Îşi aminteşte că în acele grele clipe ea a visat o groapă în apropierea căreia se afla Iisus; întrebând speriată dacă groapa era pregătită pentru ea, Mântuitorul cu un surâs blajin pe buze i-a spus: “Groapa este pregătită pentru păcatele lumii. Tu vei muri bătrână într-o zi de vineri.”. Peste mult timp, ajunsă la vârsta venerabilă de opt decenii, Olga Greceanu scria următoarele în jurnalul ei: “Bătrână sunt demult. În fiecare vineri mă gândesc: să fie oare astăzi sau altă dată?”. Printr-un joc al coincidenţelor nefaste Olga Greceanu îşi sfârşea propria viaţă chiar într-o zi de vineri, aflându-se acasă în faţa şevaletului, la 16 noiembrie 1978 când dânsa avea 88 de ani. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu din Bucureşti, dar niciun ziar autohton ori străin nu a scris măcar câteva rânduri despre acel trist eveniment.
Olga a urmat studiile primare şi liceale la două şcoli particulare din Capitală, “Institutul Pompilian” şi “Institutul Skrszewski”, iar apoi pentru o perioadă de trei ani, între 1911 şi 1914, a plecat să studieze chimia şi artele frumoase în Belgia, la Liège; din cauza izbucnirii Primului Război Mondial ea a revenit în ţară, s-a căsătorit cu Nicolae Greceanu, fost coleg la Universitatea poloneză (căsnicia lor a durat 47 de ani), dar revine în Belgia pentru a-şi termina studiile în cele două domenii. Efectuează o specializare pentru lucrările în frescă la “Academia Baudoin”de la Paris.
În plan artistic Olga Greceanu iniţiază prima asociaţie a femeilor artiste în pictură şi sculptură participând la prima Expoziţie a acestora, organizată în 1915 la “Ateneul Român” din Bucureşti şi la următoarea manifestare similară de la Iaşi. Artista a avut expoziţii personale la New York/1924 şi Paris/1928 şi a participat la “Expoziţia Mondială” de la New York/1939. În ţară dânsa a pictat în frescă cele două săli ale “Sfântului Sinod”, sala Muzeului de la “Palatul Regal”, unele săli ale “Primăriei de Verde” a Sectorului IV (actuala Primărie a Sectorului I din Banu Manta) şi “Judecătoriei de Galben” din Piaţa Amzei, ale “Institutului de Arhitectură”, fresca exterioară a Institutului de Istorie “Nicolae Iorga”, mozaicul de la Mănăstirea “Antim”. Sunt fericit că în vizitele mele din ultimii ani ca simplu bucureştean septuagenar am putut admira toate aceste creaţii purtând semnătura artistei Olga Greceanu.
De asemenea, Olga Greceanu a luat parte la restaurarea multor biserici printre care “Pitar Moş”, “Darvari”, “Precupeţii Noi”, “SfântulVasile”, “Izvorul Tămăduirii” etc.
Ca scriitoare de limbile română şi franceză ea a lăsat posterităţii lucrările Bucarest et ses environs; Compoziţia murală – legile şi tehnica ei; Cula din Măldăreşti; Specificul naţional în pictură; Femmes peintres d’autrefois. Principala sa scriere a fost Dicţionarul Biblic Ortodox la elaborarea căruia a lucrat trei decenii fără întrerupere.
La un moment dat în anii ’50 soţul ei Nicolae i-a interzis să mai ţină conferinţe deoarece avea unele informaţii potrivit cărora urma a fi arestată. O parte însemnată a operelor sale au fost distruse în timpul bombardamentelor aviaţiei germane din 1945, iar altă parte a fost confiscată de regimul pro-sovietic împreună cu alte valori materiale şi spirituale (piese de mobilier, obiecte şi stofe de la începutul secolului al XVII-lea, incunabule şi cărţi laice rare cumpărate de la Florenţa; Conacul de la Bălteni şi Cula de la Măldăreşti ş.a.). De asemenea, dânsa a pierdut dreptul de semnătură, o pierdere implicită a dreptului de a fi ea însăşi; în aceste condiţii vitrege Olga Greceanu a fost nevoită să acopere cu var minunatele fresce din interiorul instituţiilor administrative ale Bucureştilor din Piaţa Amzei şi Strada Banu Manta şi pe cele din Gara Mogoşoaia, făcând vernisajul unei expoziţii chiar în locuinţa personală. Cu toate acestea, marea noastră artistă nu s-a lăsat înfrântă; dimpotrivă, ea a continuat să rămână în “anonimatul creaţiei” restaurând fresce şi icoane din multe biserici ale ţării natale. Unii prieteni de familie îşi amintesc că la venerabila vârstă de 86 de ani artista se afla pe schelele Schitului “Darvari” unde restaura fresca originală a sfântului lăcaş; a coborât la terminarea lucrărilor spunând cu fericire în glas că a venit timpul de a se ocupa mai departe de vechile sale proiecte artistice.
Biografia ei conţine câteva episoade semnificative ce merită să fie evocate: i) A fost singura femeie membră a cercului intelectual şi mistic “Rugul Aprins” (despre care am scris un articol în “Curierul Naţional”); ii) A primit succesiv din partea Patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim şi Justinian îngăduinţa scrisă de a predica la amvon la orice biserică ortodoxă din ţară – un lucru extrem de rar pentru laici. Duminica, după încheierea slujbelor religioase, pictoriţa le vorbea în vibrante cuvinte numeroşilor enoriaşi ortodocşi prezenţi la Bisericile “Sfântul Elefterie”, “Antim”, “Stavropoleos”, “Mântuleasa”, “Radu Vodă”, “Sfântul Gheorghe” din Bucureşti; iii) A fost Doamna de Companie a Reginei Maria a României şi prietenă cu renumiţi pictori ai epocii printre care Ştefan Luchian şi Nicolae Tonitza; iv) După ce a prezentat patru lucrări la “Expoziţia Mondială” din anul 1939 de la New York, Prima Doamnă a Preşedintelui S.U.A., Eleanor Roosevelt a dorit să o cunoască personal invitând-o la un dineu la “Casa Albă” de la Washington, D.C.
Adina Nanu, autoarea unor studii esenţiale de istoria artei, îşi amintea: “Olga Greceanu a iubit România ca pe adevărata ei patrie, i-a preţuit istoria şi tradiţiile. În perioada interbelică era foarte cunoscută ca pictoriţă şi scriitoare. A aparţinut primei generaţii de femei care după Primul Război Mondial au făcut studii superioare (ea a urmat în Belgia “Facultatea de Chimie şi Artele Plastice”) şi s-au afirmat prin lucrările lor la rând cu bărbaţii, ca şi pictoriţa Cecilia Cuţescu Storck sau sculptoriţa Miliţa Petraşcu. A pictat multe tablouri de şevalet, majoritatea compoziţii cu subiecte istorice, dar principalele ei realizări au fost ansamblurile murale, întinse pe mari suprafeţe de perete, în care a îmbinat tradiţia naţională a frescelor din biserici cu experienţa artei moderne europene.”. Adina Nanu a formulat aceste judecăţi de valoare înscrise sub aura obiectivităţii: *“Potrivit de înaltă, bine făcută, cu trăsături regulate, impresionând prin ochii arzători, artista avea în ţinută demnitatea şi eleganţa suverană ale eroilor din frescele sale. Îi urmărisem de-a lungul anilor picturile şi îi citisem cărţile, impresionată de cutezanţa ei de a realiza totul în stil mare. Apreciam îndeosebi faptul că, dispunând din familie de bunăstare, ar fi putut trăi fără să facă nimic, ca o plantă decorativă, să ducă o viaţă mondenă, îndestulată şi facilă, dar a muncit neîncetat, cercetând şi creând fără răgaz.”; *“Prin tot ce a pictat şi a scris Olga Greceanu a dovedit, însă, că şi-a implantat în România rădăcini adânci, însuşindu-şi nu numai preocupările confraţilor ei pentru definirea specificului naţional românesc, dar dovedind şi un interes pasionat pentru istoria şi cultura din toate timpurile a ţării noastre (înfăţişându-i eroii de la daci la Mihai Viteazul şi la Nicolae Bălcescu, străduindu-se să scrie istoria Brâncovenilor etc.).”.
În acelaşi timp nimeni nu ar trebui să uite faptul că Olga Greceanu a fost o militantă perseverentă pentru apărarea şi promovarea femeii în perioada când aceasta era supusă dispreţului şi marginalizării nedrepte inclusiv din partea unor colegi de breaslă geloşi pe creaţia plastică şi literară a “artistei cu mătănii” apreciate peste tot în lume. A rămas pentru posteritate replica pe care ea a dat-o pictorului Nicolae Tonitza, bunul său prieten: “Femeia nu a fost niciodată Dante, pentru că a preferat să rămână Beatrice (iubita lui Dante – n.n.).”.
