”Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”, a spus Mântuitorul lumii. Şi, de asemenea, ”Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8,7)” (la judecarea femeii adultere, n.n.). Perfect adevărat, fiindcă în faţa Creatorului divin toţi suntem egali şi, conform aceloraşi învăţături, degeaba văd paiul din ochiul altuia dacă nu văd bârna din ochiul meu.
Însă aceste vorbe de mare preţ nu îndeamnă la apatie, la indiferenţă. Dacă sesizăm un rău, trebuie să luăm aminte şi să căutăm metoda potrivită pentru a-l îndrepta. Dacă un semen de-al nostru se află în eroare (şi persistă în aceasta), trebuie să-l aducem pe calea cea bună.
Îndrăznesc să afirm că, asemănător unui citat dintr-un film celebru (”Avocatul diavolului”, regia Taylor Hackford, n.n.) în care diavolul afirma că ”păcatul său favorit este vanitatea”, principalele păcate ale lumii contemporane sunt infatuarea şi dorinţa de înavuţire.
Sigur, în vreme ce trufia este unanim recunoscută drept un păcat, dorinţa de înavuţire nu este menţionată ca atare.
Totuşi, Mântuitorul a spus: ”Este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre cel bogat în Împărăția lui Dumnezeu!” (Matei 19:23-24)
Oare de ce? Este ceva reprobabil în a fi bogat?
În esenţă, nu. Mai ales că sunt cunoscute cazurile, în special în rândul sportivilor, uneori chiar şi în cazul oamenilor de afaceri, în care cei bogaţi devin filantropi.
Însă, în majoritatea cazurilor, posedarea de bunuri materiale în exces antrenează după sine o cavalcadă de tare omeneşti, una mai reprobabilă decât alta: aroganţa, sentimentul de superioritate faţă de cel de lângă tine, dorinţa de a acapara, lăcomia fără seamăn ş.a., toate acestea declanşând, până la urmă acţiuni care pot sfârşi prin crimă, discriminare, sclavie, război.
Vedeţi bine că şi recentul război din Ucraina a pornit tot de la revendicarea unor teritorii. Dar nu numai acesta, ci toate războaiele şi conflictele armate din întreaga istorie a omenirii au avut la bază dorinţa de a obţine şi de a-şi însuşi, nemeritat, bunuri sau teritorii ale altora. (Iar în Cartea proverbelor, Regele Solomon menţiona, printre cele şapte lucruri urâte de Domnul, ”Mâinile care varsă sânge nevinovat”).
Veţi întâlni foarte multe cazuri de dorinţă de acaparare şi de trufie dusă dincolo de orice limită a oamenilor putred de bogaţi sau cu funcţii foarte înalte.
La acestea s-a referit Iisus. Modestia, simplitatea, bunul-simţ sunt mai degrabă atribute ale oamenilor obişnuiţi.
Este un întreg lanţ de păcate şi de fapte care derivă din acestea.
(Notez aici un aforism al unui autor contemporan, citit recent: ”Cel care nu deţine nimic e cel mai bogat om de pe Pământ” – Nicolae Mareş).
Şi dacă deţii totul, din punct de vedere material, şi nu deţii nimic din punct de vedere spiritual, ce vei face la sfârşitul vieţii?
”Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16.26).
Nu intru aici, decât în treacăt, în subtilităţi de ordin budist, care consideră întreaga lume ca fiind o iluzie, şi atunci, într-adevăr, la ce bun să câştigi întreaga lume?
Dar esenţa pildei creştine este că niciunul dintre bunurile terestre nu merită să-ţi pierzi sufletul pentru a-l dobândi, fiindcă, se vede, ele sunt cel mai adesea însuşite prin fraudă, minciună, înşelătorie, crimă, război.
Ca atare, acum, de Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului, de Paşte, suntem chemaţi la a face, în primul rând, o alegere.
Alegerea de a ne lepăda de acele păcate care ne trag înapoi. De a ne opune tendinţei de a considera obţinerea avuţiilor drept principal scop al vieţii. De a nu judeca de pe poziţia unui arbitru etern, imuabil (acela este numai Dumnezeu), dar de a judeca totuşi faptele nesăbuite.
Suntem chemaţi la pace. Reconciliere. Speranţă. Altruism.
Dacă nu vom ţine cont de toate acestea şi vom mima o celebrare a Paştelui de faţadă, fără a schimba ceva în noi înşine, vom avea în curând o Planetă însângerată, goală, pustie, cu nişte conducători mai inutili şi mai sortiţi pierzaniei decât Irod.