Nu pot să încep acest comentariu fără a preciza că, în calitate de iubitor al sportului, știu cât de solicitant și de greu este programul sportivilor angrenați în majoritatea competițiilor de anvergură.
Tot mai multe meciuri, tot mai mult efort fizic și din ce în ce mai puțin timp pentru relaxare, odihnă și viață particulară.
Sigur, este o cale pe care majoritatea o aleg din pasiune și conștienți de sacrificiile pe care trebuie să le facă, însă bucuria de a câștiga trofee, de a-și face un nume, de a păși pe treptele podiumului este văzută de cele mai multe ori ca o reușită care compensează din plin neajunsurile. Iar chiar și cei care optează pentru o disciplină ghidați în primul rând de câștigurile materiale – deloc neglijabile – sunt convins că au o reală pasiune și dedicare pentru sportul respectiv, fiindcă altfel n-ar putea performa ani de-a rândul la un nivel ridicat.
Din păcate, goana după câștiguri fabuloase provenite din bilete pentru stadion sau arenă, transmisii tv sau pe internet, vânzări de tricouri și accesorii etc. îi animă tot mai mult pe cei care conduc federații sau asociații sportive, pe cei aflați ”deasupra”, făcând programul sportivilor unul aproape infernal, cu meciuri și competiții în plus. Au și existat numeroase discuții și polemici în acest sens.
Cu toate acestea, sunt de părere că fair-play-ul și bunul-simț, modestia și echilibrul trebuie să domine în teren și în afara lui, indiferent de disciplina sportivă sau de competiție.
La ce mă refer, mai exact.
Cred că nu este o noutate pentru nimeni amploarea protestelor, vociferărilor și a discuțiilor în contradictoriu care succed unei decizii a arbitrului/arbitrilor, care nu convine unui jucător sau unei echipe.
Desigur, știu că și arbitrii pot să greșească (iar dacă unii o fac cu intenție, cum au mai existat cazuri, este cu atât mai grav). Totuși, în prezent a fost introdus pe scară largă arbitrajul video (cunoscutul VAR), ceea ce reduce posibilitatea unor erori, chiar dacă ele nu au dispărut complet.
Iar dacă, să zicem, se validează un gol marcat dintr-un ofsaid de jumătate de metru sau se dictează penalty după o simulare evidentă, este firesc să apară proteste.
Ce mi se pare însă de neacceptat este că de cele mai multe ori aceste proteste apar automat, indiferent dacă decizia a fost corectă sau nu, dacă jucătorul are dreptate sau nu.
În fotbal, de exemplu, câte penalty-uri s-au văzut în ultimii ani la care o cohortă de jucători să nu înconjoare aproape imediat arbitrul, cerându-i acestuia vehement socoteală pentru decizia luată? Eu nu am văzut niciunul.
Câte cartonașe roșii fără ca cel pedepsit sau coechipierii să nu conteste zgomotos sancțiunea acordată? Dacă știți cazuri…
De asemenea, și în tenis momentele de discuții și de contestări par a nu mai conteni niciodată. Unul dintre cazurile cele mai recente a fost la competiția pe echipe United Cup, care se desfășoară în Australia.
În meciul dintre Stanislas Wawrinka (Elveția) și Flavio Cobolli (Italia), la un moment dat italianului i-a căzut pe teren mingea de rezervă, astfel încât pe suprafața de joc au existat două mingi și jocul a fost întrerupt. Conform regulamentului, Cobolli, care teoretic trebuia să se asigure că acest lucru nu se va întâmpla, a pierdut punctul. (Paranteză. Dacă mă întrebați pe mine, într-adevăr mi se pare o sancțiune prea aspră, fiindcă, deși rare, astfel de abateri probabil că nu pot fi controlate în 100% din cazuri – așa încât ar părea mai logică rejucarea punctului. Dar acesta e regulamentul).
A urmat o serie de proteste vehemente din partea peninsularului, care se pare că ar fi continuat și după meci, la vestiare. De precizat că Cobolli a câștigat atât game-ul cu pricina, cât și meciul contra veteranului elvețian.
Cui folosește?
Nervii întinși la maximum, care se pot vedea și în alte împrejurări (injurii și faulturi grosolane în fotbal, rachete rupte și ieșiri nervoase în tenis, dar se mai întâmplă, desigur, și în alte sporturi) nu folosesc nimănui. Nici sportivilor, fiindcă, cu foarte rare excepții, decizia luată nu se mai întoarce, nici arbitrilor și oficialilor, dar nici spectatorilor sau telespectatorilor, cărora starea de iritare li se transmite.
Repet, problema este că unele reacții apar aproape automat, chiar dacă arbitrul nu a greșit (a se vedea și cazul celebrelor simulări în fotbal, când camerele au surprins jucători care se tăvăleau pe jos, deși reluările au arătat că în unele cazuri nici măcar nu fuseseră atinși!).
Nu vreau să sune ca un rechizitoriu, nici nu mi-am propus așa ceva și nici nu am căderea să fac asta.
Dar îmi permit să atenționez că nu e bine și, mai ales, că se poate și altfel.
Tot de curând, un tânăr jucător de la U.S. Collegiate Selects, echipa colegiilor americane de hochei pe gheață care a jucat, surprinzător pentru mulți, finala Cupei Spengler (câștigată în cele din urmă de HC Davos) a oferit exemplul contrar.
Spre finalul primei reprize din meciul cu Sparta Praga, din semifinale, J. J. Wiebusch, care controla pucul, a părut că este împins de un adversar (scriu ”a părut” ca să fiu sigur că nu greșesc, dar în transmisia directă s-a văzut că a fost împins, n.m.) , s-a dezechilibrat și a căzut, dar arbitrul nu a dictat nimic. Remarcabilă reacția tânărului jucător american, care s-a uitat la arbitru, a schițat un vag gest cu mâna, apoi, văzând că nu se dă nimic, și-a văzut liniștit de joc, fără să protesteze. Mostră de fair-play! (Am scris despre asta aici).
Este și un exemplu al tinereții și dăruirii în joc, al profesionalismului la care în mod cert jucătorul amintit va ajunge în cel mai scurt timp (dacă nu a și ajuns deja), al unei atitudini din care ar avea ce să învețe chiar și cei mai în vârstă sau ”titularii de drept” de pe la diverse cluburi cu pretenții.
Chiar dacă pare utopic în momentul de față, viitorul trebuie să fie al fair-play-ului.
