Sâmbătă, 21 ianuarie, ora 18:30, vă propunem o seară de lieduri „Remember Felicia Donceanu”. Evenimentul va readuce în atenția publicului lieduri și muzică instrumentală din cele mai importante creații ale compozitoarei. Vor interpreta soliștii Operei Naționale București: Simonida Luțescu, Stanca Maria Manoleanu, Silvia Sorina Munteanu, Simona Neagu, Sorana Negrea, Cristina Maria Oltean, Madeleine Pascu, Mihaela Stanciu, Vasile Chișiu, Daniel Magdal, Valentin Vasiliu, Andrei Petre, acompaniați de pianistele operei bucureștene Luminița Berariu și Ioana Maxim. Invitații serii vor fi Diana Spânu Dănilă – pian, Lucian Gabriel Dănilă – vioară, Oana Spânu Vișenescu – vioară. Conceptul regizoral poartă semnătura Claudiei Machedon.
Bilete pe http://tickets.operanb.ro/ și de la Casa de Bilete a Operei Naționale București.
Felicia Donceanu s-a născut pe 28 ianuarie 1931, la Bacău. Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București, unde a studiat cu Mihail Jora – compoziție, George Breazul și Ioan D. Chirescu – teorie și solfegiu, Paul Constantinescu – armonie, Nicolae Buicliu – countrapunct, Mircea Basarab – orchestrație.
A realizat articole și cronici în Muzica, Contemporanul, Munca, Azi. A susținut conferințe, prelegeri, concerte-lecții, emisiuni radiofonice. A scris texte pentru muzica proprie și pentru diverse lucrări corale aparținând diferiților compozitori români, a scris scenarii pentru radio și pentru spectacole muzical-coregrafice și a realizat ilustrații de cărți pentru copii.
A fost distinsă cu premiile Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1983, 1984, 1986, 1988, 1993, 1996, 1997), Ordinul Meritul Cultural, clasa I (1981), premiul George Enescu al Academiei Române (1984). A compus în mai multe genuri, inclusiv muzică de scenă – „Tartuffe” de Molière, „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, muzică vocal-simfonică: „Invocatio”, poem pentru soprană, vioară, pian și orchestra de cameră, text religios, muzică simfonică: „Mesterul Manole”, poem simfonic, muzică de cameră: „Inscripție pe un catarg”, muzică corală, muzică pentru copii, teatru instrumental pentru preșcolari, teatru instrumental.
„Să crești în sălile de concert ale Bucureștiului și în preajma celei denumite de confrați doamna liedului românesc poate fi copleșitor. Sau, dimpotrivă, înălțător. Și o perpetuă lecție despre ce înseamnă o viață dăruită muzicii și creației.
Probabil cel mai minunat compliment pe care îl poate primi un compozitor este, în afară de aplauzele publicului larg, admirația sinceră din partea artiștilor. De câte ori nu am auzit exclamații precum „această piesă parcă a fost scrisă pentru mine” ,dar și rugăminți entuziaste de genul „scrieți atâta de minunat, vă rugăm o piesă și pentru noi”. La care Felicia Donceanu nu rezista niciodată. Din fericire.
Îngemănarea artei poetice cu cea muzicală, fie sub forma lied-ului sau a creației corale a fost, pentru Felicia Donceanu o adevărată vocație căreia i s-a dedicat cu o pasiune senină, pe alocuri jucăușă, alteori gravă, niciodată încordată sau întunecată.
Felicia Donceanu ar fi putut rămâne cu noi încă o vreme, dar ne-am despărțit exact acum un an. Eternitatea a îmbrățișat-o compunând. Până aproape în ultima clipă, a brodat, cum îi plăcea să spună, ”boabe pe portativ”. În urma sa rămâne un tezaur de creație lirică și interpretativă extins, divers, complex, inventiv, o muzică fără vârstă care a plăcut și va place, care emoționează, care reușește cumva să răspundă acelei nevoi profunde de frumos, atât a interpreților, cât și a auditoriului, meloman sau nu. Să ne convingem împreună ascultând-o!” – Brândușa Predescu
„Din fericire, Dumnezeu mai lasă printre noi minți si suflete trezite, făuritori de frumos, păstrători de românism, oameni cărora le pasă că istoria trece prin ei ireversibil, ca trăitori pentru această țară… Așa începeam portretul preaiubitei și atât de distinse doamne a muzicii românești, la aniversarea de 80 de ani. Azi, ar trebui sa folosesc verbul la timpul trecut, dar verbul despre dumneaei este prezentul conjugat în muzică, este prezentul fiecărei zile care-i cântă muzica, în drumul ei fără întoarcere, către veșnicie…Cu o discretă eleganță,mâinile sale dezvăluie mereu muguri de suflet românesc, răsăriți din primăvara pământului mirosind a veșnicie, plămadă de iubire dreaptă și statornică, mărturisită cu fiecare vibrație, un „Ritual al statorniciei”, ca un crez de viață. Mâinile sale micuțe, împodobite cu aceleași neschimbate bijuteriii din argint, acele mâini care dezvăluie rosturile vieții…Rostul cuvântului, acela de a deveni rugă, rostul gândului de a deveni zâmbet, rostul muzicii de a deveni iubire. Mâinile sale care știu meșteșugul pensulei și al peniței, care îmbrățișează lemnul, gândind pios la rostul lui de a deveni cruce, mâinile care au îndemânarea de a împleti firescul cu bucuria jocului, mâinile sale care vorbesc o singură limbă, cea a sufletului neamului său cel românesc. Un etern suflet de copil, contopit până la identitate cu cel al neamului, care se joacă în culorile țării, care transformă cuvântul poeților în cântecul pământului, iar sacrificiul eroilor în „Piatră de hotar”, cuvântul Glossei eminesciene în pură arhitectură sonoră, iar Testamentul Văcăreștilor îl sublimează în esența emoției irepetabile. Pictează „Coline albastre” și se așează la fereastra timpului românesc, privind „De Florii la Moldovița”, plimbându-se cu pas domol „Prin Țara de sus”, pășind atent pe cărarea istoriei străjuită de străbuni. Pioasă și demnă, îngenunchează în prelungirea pământului, pătrunzându-se de vibrația din adâncul timpului, în regăsirea de sine.
În muzica Feliciei Donceanu te regăsești ca într-un album cu poze de familie,din care te întâmpină bunii și străbunii neamului zâmbind duios dintr-un timp încercănat de poveri,al cărui adevăr te îndeamnă să-l spui mai departe,ca să nu se stingă…Ascultănd atâta bogăție de a trăi prin sunete,înțelegi că muzica sa construiește punți între suflete, între timpuri care se înrudesc printr-o aură a sacrificiului și a iubirii, a oamenilor adevărați de azi și de odinioară. Muzica sa, hăruită din preaplinul lui Dumnezeu îmbrățișează, apropie, suferă, glumește, povestește, pictează, copilărește, se joacă, dăruiește, înțelepțește, vindecă, iubește…
A sosit Anul Nou, cu ianuarie la poartă, același ianuarie al începuturilor albe, pure, imaculate, același ianuarie care a dăruit-o acestei lumi în 1931…și a rânduit-o în veșnicie în anul 2022. A știut, mi-a spus, a știut că va pleca în ianuarie…nu-i așa că e frumos să pleci tot atunci, când ai venit? Se spune că Dumnezeu îi pregătește pe cei mult iubiți, iar dânsa mereu spunea cât se simte de iubită…
A trecut un an, e din nou ianuarie, dar nu e alb, nu ninge decât în sufletele noastre, cu lacrimi albe de iubire…” – Diana Spânu-Dănilă
