Titina Nica Țene
Suntem aproape de marea sărbătoare a Paștelui, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos inviază! Vremea de pregătire pentru Sfintele Paști începe cu zece săptămâni înainte de duminica Invierii. Suntem în Săptămâna Patimilor și parcă oamenii din jur sunt mai veseli. In aceste zile sunt revărsări de bucurie dinspre Dumnezeu spre om și dinspre om spre Dumnezeu.E soare primăvăratic și copacii abundă de floare. Am luat-o pe Anastasia de la școală. E veselă, sare într-un picior și mă întreabă :
– Tu știi să joci șotronul?
– Sigur și eu îl jucam când eram de vărsta ta…
– Acum de ce nu te mai joci?
– E mai greu la 72 ani dar o să încerc…
Trecem prin fata Catedralei, unde este târgul de Paști. Ne închinăm amândouă. Admirăm cu mare bucurie cum se încondeiază ouă de Paști. Sunt multe frumuseti în acest târg. Intotdeauna mă impresionează. Anastasia îmi spune ce să-i cumpăr când mai mă duc cu Bunul Florin să mai vizitez târgul…
– Acum nu vrei să-ți cumpăr ceva?
– Nu! Tu ești cam cheltuitoare și trebuie să ai bani pentru sărbătoarea Paștelui. Tu întotdeauna îmi cumperi ce vreau eu dar să fii atentă că și copiii vor prea multe… și o să rămâi făra bani.
Când am auzit-o cum spunea, ca un om mare ,ziua mi s-a părut și mai frumoasă, soarele strălucea mai tare, iar ochii ei erau și mai albastri și parcă nici ghiozdanul nu mai era așa greu. Ajungem acasă la Anastasia. Catinca, sora cea mai mare, stătea în fața dormitorului. Nu mai avea răbdare cu Stefănel. Acesta dormea de vreo trei ore. La trei luni doarme si mănâncă. Se joacă putin cu surorile și iar doarme. Ele ar vrea să se joace mai mult cu el. Anastasia își schimbă hainele de școală. Se întoarce spre mine:
– Titina să nu-mi pui tu hainele în șifonier, lasă că le pun eu! Nu vreau să vezi rochița mea de Paști…
– Anastasia, zice mama ei Dana, are voie să o vadă, numai tu nu ai voie să o îmbraci decât în ziua de Paști , așa e frumos să ai rochiță nouă de Sfintele Paști…
– Nu , nu vreau s-o vadă, îi fac surpriză de Paști…
Am respectat decizia Anastasiei. M-am întors cu vreo 65 de ani în urmă, când, mama, din toată sărăcia , cum spunea ea, ne făcea , cu mâna și acul , la toate cele patru fete,rochițe din stambă cu floricele , iar pentru cei trei băieți iar pentru cei trei băieți țesea, în războiul pe care niciodată nu-l ridica din mijlocul casei , pânză din cânepă și in , din care făcea cămăși nemaipomenit de frumoase, cusute, la lumina lămpii ,cu flori din arnici colorat. Le așezam frumos pe fiecare, pe dos, pe un băț de lemn, într-un cui bătut în perete, pentru că nici șifonier nu aveam și nici umerașe. Nu ne lăsa să le îmbrăcăm până în ziua de Paști. Eu mai intram pe furiș în casă să mă mai uit la floricelele de câmp de pe rochiță că nu mai aveam răbdare. In ziua de Paști ne spălam pe față cu apă rece dintr-o cană de pământ ars în care puneam un ou roșu și îmbrăcam mult visatele rochițe…
Ochii mi s-au umezit. Nu am vrut să vadă Anastasia. Eram copleșită de amintiri, dar și de faptul că nora mea Dana respectă tradiția. Mă înclin în fața acestor oameni! Păcat că sunt din ce în ce mai puțini…
Am plecat spre casă rapid cu lacrimile șiroind pe față. Aștept cu nerăbdare să o văd pe Anastasia cu rochița nouă de Paști.
