Dr. Dan Mihai Bârliba
“Muzeul Prado” din Madrid, Spania: aici eu şi soţia mea, care făceam o excursie în vara anului 2003, am avut o mare surpriză: într-una din săli ne-a întâmpinat un tablou în ulei pe pânză în lungime de circa zece metri, creat de pictorul polonez Bartholomeus Strobel (1591-1650) şi intitulat “Banchetul lui Irod” ca o transfigurare artistică a cunoscutului episod biblic. În figura Regelui Iudeii, Irod cel Mare, care ordonase decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul la solicitarea fiicei sale vitrege, apare chipul lui Mihai Viteazul, Voievodul Ţării Româneşti, lângă Salomeea ţinând pe tipsie capul Sfântului. Menţionez că – aflând că suntem români – ghidul ne-a oferit acel detaliu extraordinar şi ne-a însoţit cu amabilitate până în sala unde era expusă opera care altfel ar fi fost greu de identificat în imensitatea celebrului edificiu cultural. Depănându-ne impresiile despre momentul extrem de emoţionant, nu puteam trece cu vederea peste coincidenţa uciderii, prin tăierea capului, atât a Voievodului nostru, cât şi a Sfântului Ioan Botezătorul, înţelegând că pictorul din Silezia, la momentul compunerii tabloului (anul 1630), avea cunoştinţă de tragicul eveniment întâmplat lângă Turda cu aproape trei decenii în urmă, la începutul lunii august a anului 1601.
Tot la Madrid, vizitând “Biblioteca Nacional de España” din “Plaza de Colón”, ne-am interesat din pură curiozitate dacă există vreo carte de poezii ale marelui nostru scriitor Mihai Eminescu. Consultând fondul electronic, a apărut imediat pe ecran volumul bilingv intitulat “Poezii/Poemas” care fusese publicat în anul 1980 la Editura “Minerva” din Bucureşti. Mai mult decât atât, la solicitarea noastră, după numai 10 minute o funcţionară foarte amabilă ne-a prezentat această carte, constatând că traducerea în limba spaniolă era făcută de Omar Lara, iar prefaţa aparţinea criticului literar Aurel Martin.
În Biblioteca Universităţii madrilene “Complutense” am avut plăcerea de a găsi două cărţi ale vestitului călător interbelic Mihai Tican Rumano: “Spania de azi”, publicată la Editura “Cartea Românească” din Bucureşti în 1936 (cu o prefaţă semnată de renumitul prozator şi filosof Miguel de Unamuno) şi “Viaje a través de la Etiopia de hoy” (traducerea în limba spaniolă a cărţii “Abisinia”), tipărită la Barcelona în 1935.
“La Calle de General Pardinas” nr. 32 este adresa din Madrid unde se află imobilul în care a locuit Alexandru Busuioceanu. Pe placa comemorativă am putut citi explicaţia a cărei traducere este: “În această casă a trăit Alejandro Busuioceanu, poet român de limba spaniolă. 1945-1961. Omagiu al Institutului de Cultură Hispanică şi al discipolilor săi.” Iată câteva date biografice ale acestui important reprezentant al culturii noastre: critic literar şi critic de artă; poet; istoric; eseist; profesor universitar; traducător; întemeietor al “Catedrei de limbă şi literatură română” de la “Universitatea din Madrid” (Alexandru Busuioceanu a murit în exil în anul 1961).
Aflat în biroul ambasadorului Cubei în Spania – pe care l-am vizitat, împreună cu Maria Cornelia, în virtutea amintirilor din anii ’70 când lucram la Praga amândoi ca Secretari ai “Uniunii Internaţionale a Studenţilor” (UIS) – acesta a scos din vitrină un CD “Electrecord” din 1998, intitulat “Ioan Luchian Mihalea. Song” (având pe copertă o imagine color a Grupului, executată la Imprimeria “Coresi”) unde era înregistrat cântecul cubanez “Guantanamera”, făcându-ne plăcerea deosebită de a-l audia împreună. Acelaşi CD conţinea cântecul mexican din Statul Veracruz, “La Bamba”, ceea ce i-a permis bunului meu prieten să evoce solidaritatea românilor faţă de America Latină.
La încheierea unui seminar european organizat de UIS în Cipru în primăvara anului 1975, participanţii, între care se afla şi semnatarul acestor rânduri, au fost primiţi de Arhiepiscopul Makarios al III-lea, primul Preşedinte al Republicii. Cu acel prilej am văzut în vitrinele “Palatului Prezidenţial” din Nicosia o superbă icoană pictată pe lemn a Sfântului Gheorghe, dăruită de “Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române”.
În martie 1984, aflat într-o scurtă deplasare oficială la Manila, Capitala Filipinelor în cadrul unor consultări diplomatice în câteva state din Asia de Sud-Est privind pregătirea “Anului Internaţional al Tineretului” (1985), am vizitat “American Cemetery and Memorial” situat în zona “Fort Bonifacio”. Acolo, pe un platou de 615 mii de metri pătraţi sunt înmormântaţi, potrivit datelor înscrise în broşura de prezentare primită la intrare, 17206 militari căzuţi în luptele grele din cel de-al “Doilea Război Mondial”: 16636 americani şi 570 filipinezi. Printre miile de cruci geometric rânduite pe pajiştea verde am putut vedea multe nume pur româneşti cu indicarea statelor americane de provenienţă: Ohio; California; Illinois; Delaware etc. Bănuiam că voi găsi, la Ambasada noastră de la Manila, un inventar nominal al acelor ostaşi care îşi pierduseră vieţile pe fronturile din Noua Guinee sau în “Bătălia Filipinelor” (1941-1942), dar însărcinatul cu afaceri a.i. mi-a spulberat imediat orice speranţă, menţionând ceea ce ştiam de altfel: ei nu erau cetăţeni români, ci americani de origine română şi de aceea nu exista o evidenţă a acestora. Dincolo de explicaţiile birocratice primite de la funcţionarul trimis de MAE emoţia mea profundă fusese generată atunci şi acolo de faptul că, la umbra crucilor albe, se odihneau întru veşnicie peste o sută de suflete româneşti.
Cu prilejul prezenţei mele ca şef al “Departamentului de Relaţii Externe al Senatului României” la un seminar internaţional organizat în vara anului 1998 la Ljubljana, am vizitat “Narodna Galerja” (Galeria Naţională) unde am putut vedea un tablou tempera pe lemn datând din perioada anilor 1462-1465 şi aparţinând unui pictor vienez anonim, în care apare figura Domnitorului nostru Vlad Ţepeş în postura Regelui Pilat din Pont şezând pe tron şi ascultându-L pe Iisus.
Tot în Capitala Sloveniei am avut prilejul de a păstra un moment de reculegere la “Mausoleul-Osuar” din Cimitriul Žale (inaugurat în anul 1939) în care sunt depuse rămăşiţele pământeşti ale celor 80 de ostaşi români, prizonieri din perioada “Primului Război Mondial”, alături de osemintele mai multor soldaţi din armata austro-ungară.
Am mers, de asemenea, la “Universitatea din Ljubljana” unde am aflat despre existenţa unui “Lectorat de limba română”, înfiinţat încă în anul 1990 de profesorul Mitja Skubic în calitate de şef al “Departamentului de Romanistică” din cadrul “Facultăţii de Filosofie”.
Mare a fost satisfacţia mea atunci când am văzut în rafturile Bibliotecii Universităţii “Saint-Joseph” din Beirut, Liban povestea “Abu-Hasan” de Ion Luca Caragiale, tradusă în limba franceză. Custodele Bibliotecii a dorit să menţioneze că instituţia pe care o reprezintă are preocuparea constantă de a achiziţiona lucrări literare din diverse ţări ale spaţiului francofon, printre care se află România.
La “Beirut Arab University”, o instituţie privată de învăţământ superior, am găsit în secţia consacrată ediţiilor “Coranului” în limbi străine o traducere în limba română a cărţii fundamentale a Islamului, realizată de George Grigore şi publicată la Editura “Kriterion” în anul 2000. În cadrul aceleiaşi vizite am aflat de la profesorul care mă însoţea cu deosebită amabilitate un fapt ce merită a fi prezentat cititorilor mei: datorită activităţii desfăşurate de unii tipografi arabi în cele două Capitale ale Ţărilor Române a luat fiinţă, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, prima imprimerie de carte ortodoxă din Liban. De pildă, literele turnate la Mănăstirea “Sfântul Spiridon” din Iaşi au ajuns la Mănăstirea greco-ortodoxă “Sfântul Gheorghe” din Beirut, fiind utilizate la tipărirea multor cărţi de religie creştină în limba arabă.
