România nu este Polonia

Vizitele în Europa ale președintelui și vicepreședintelui SUA mi-au pricinuit o stare de frustrare. Ca român și cetățean al unui stat NATO, aflat în prima linie a flancului estic, m-am simțit tratat cu o evident mai puțină importanță de către conducătorii americani decât cea arătată cetățenilor și statului polonez.

Președintele Joe Biden nici nu și-a trecut pe agendă vizitarea României, iar doamna vicepreședinte Kamala Harris a tratat Bucureștiul exact ca pe o escală tehnică de câteva ore după ce petrecuse două zile la Varșovia.

Poate nu ar trebui ca simpli cetățeni să dăm mare atenție duratei în ore sau zile a unor vizite la acest atât de înalt nivel dar, în limbaj diplomatic, durata unei vizite înseamnă foarte mult. Ea reprezintă nu doar importanța pe care vizitatorul o acordă celui vizitat, dar și consistența discuțiilor purtate. Cine vine pentru două zile înseamnă că vine pentru discuții aprofundate, pentru schimb de păreri sau pentru punerea la punct și coordonarea unor acțiuni comune. Cine vine doar pentru câteva ore, nu are timp decât pentru a da celui vizitat unele informații sau pentru a-i transmite anumite obiecte sau sarcini de îndeplinit.

Frustrarea față de această situație nu am simțit-o doar eu. Foarte mulți români au simțit-o, iar social media a fost asaltată de mulțimea de mesaje care, uneori, depășeau frustrarea prin revoltă și indignare.

Nu știu dacă nu exagerăm atunci când preluăm și simțim atât de ”personal” agenda unor vizite care ori ne ocolesc pur și simplu, ori ne pun în inferioritate față de alți parteneri din NATO. Poate exagerăm și ar trebui să ”înțelegem” cum a încercat să ne liniștească prea liniștitul minister al afacerilor externe că ”există și alte canale diplomatice prin care comunică șefii de state” , altele decât vizitele și discuțiile face to face.

Așa o fi, dar în momente de criză ca aceea de acum, cetățenii au nevoie de semnale certe și palpabile ale interesului deplin pe care aliatul nostru strategic îl manifestă în mod egal pentru protejarea tuturor țările membre, mai ales că România, ca și Polonia, este un pilon important al flancului estic. O vizită la București a președintelui Biden și una mai puțin tehnică a vicepreședintelui ar fi contat enorm pentru moralul cetățeanului român.

Realitatea este, oricât de frustrați am fi, că Polonia se bucură în plan european de mai multă considerație, respect și importanță decât se bucură România. Desigur, este o țară mai mare, cu mai multă populație, cu o economie mai performantă și, mai ales, cu o ambiție nedisimulată de a juca un rol din ce în ce mai important în politica europeană.

Ne place sau nu ne place, există deosebiri între România și Polonia, iar acestea nu sunt, în majoritatea lor, favorabile țării noastre.

Titlul acestei scrieri l-am ”plagiat” de la unul dintre cei mai inteligenți și talentați ziariști și analiști politici care, la un talk show, a explicat simplu și concis de ce România nu a beneficiat prin vizitele oficialilor americani de aceeași atenție de care a beneficiat Polonia.

Domnia sa a spus : ”pentru că România nu este Polonia ”.

De ce România nu este Polonia ?

În mod sigur, există o multitudine de răspunsuri din diverse domenii de activitate și de analiză.

În scrierea de față voi încerca să dau un răspund din domeniul meu de activitate : macroeconomie și politici economice.

Mă voi rezuma doar la două ”cazuri” în care s-a dovedit că Polonia a știut să valorifice la maximum, spre deosebire de România, oportunitățile oferite de noile condiții geopolitice și geoeconomice apărute după ”căderea Zidului Berlinului ”.

Una dintre cele mai importante oportunități ale acestei perioade o reprezintă aderarea fostelor state comuniste la Uniunea Europeană.

Desigur, piața europeană este liberă, dar asta nu înseamnă că nu este concurențională și că nu trebuie să luptăm pentru a obține avantaj. Teoretic, acest avantaj se poate obține prin transformarea factorilor de avantaj comparativ în factori de avantaj competitiv.

Ce avantaje comparative avea România la data începerii negocierilor cu Uniunea Europeană? Decidenții noștri politici de la acea dată prezentau doi factori comparativi pe care îi considerau importanți: primul, o forță de muncă ieftină și bine pregătită, al doilea, un potențial agro-alimentar apt de a hrăni o populație de cca. patru ori mai mare decât cea a României.

În ce situație suntem după mai mult de un deceniu de la aderare? Am pierdut primul factor prin migrare și disfuncționalități ale actualului sistem de educare și pregătire a forței de muncă. Am rămas în posesia unui factor de avantaj comparativ, potențialul agro-alimentar, dar nu am reușit să-l transformăm în avantaj competitiv.

Ne situăm între primele cinci locuri în UE la producția de cereale și floarea soarelui, dar nu le prelucrăm intern, ceea ce înseamnă că cedăm avantajul competitiv celor care prelucrează propria noastră materie primă și o exportă cu valoare adăugată competitivă pe piața comunitară și, paradoxal, chiar pe piața noastră.

Se poate explica această situație prin faptul că suntem victima ”cinicului și distructivului” mecanism concurențional european? Ne-a interzis Europa să producem ulei din semințele noastre de floarea soarelui pentru a da fabricilor din Ungaria această posibilitate sau ne-a interzis să facem noi coca pentru pâine pe care o importăm congelată din te miri unde? Ne-a interzis ca recolta imensă de tomate a Programului Tomata să fie prelucrată în banalul bulion chiar în România, obligându-ne să vindem roșiile la export și să importam bulion?

Nu. Nimeni nu ne-a cerut așa ceva. Se întâmplă să pierdem avantajele competitive pentru că suntem incapabili să realizăm un sistem eficient de valorificare a avantajelor noastre comparative chiar prin utilizarea crenelelor pe care le oferă piața unică europeană. Mai mult, nu suntem capabili nici să realizăm condițiile interne ca unele produse într- adevăr de excepție să devină avantaj competitiv.

Alții au găsit și au câștigat în termeni de competitivitate.

Este, de exemplu, cazul merelor poloneze.

Stabilită oficial la 4,8 milioane de tone, producția poloneză de mere este probabil de peste 5 milioane de tone. Aceasta reprezintă 37% din recolta totală a UE. În ultimul deceniu, Polonia și-a modernizat și dezvoltat considerabil livezile datorită subvențiilor europene. Între ajutorul european și sprijinul de stat, producătorii au putut beneficia de contribuții financiare care acoperă până la 80% din costurile de dezvoltare și restructurare suportate în fermele lor. Prin dublarea producției sale de mere, Polonia a devenit al doilea cel mai mare producător din lume, la egalitate cu Statele Unite. Aproximativ 70% din recolta poloneză a fost transformată în concentrat, devenind al doilea exportator mondial de concentrat după China.

Care este explicația succesului în obținerea acestui avantaj competitiv?

Experții Uniunii Europene au dat explicația: strategie agresivă de cucerire lansată pe noi piețe, susținerea instituțională și exploatarea unor lacune ale legislației europene în ceea ce privește aplicarea la un nivel inferior a normelor sociale, de mediu și de sănătate. (Vezi: Daniel Sauvaetre. Association Nationale Pommes Poires. Agriculture et Environnement. 29/04.2019).

Merele nu reprezintă un caz singular al succeselor poloneze. Decidenții politici polonezi au conștientizat dificultatea axării pe atribute de competitivitate specifice tehnologiilor înalte și au exploatat unele tendințe ale comerțului mondial cu produse alimentare. Astfel, Polonia este cel mai mare exportator de produse de somon în Norvegia, de ceai în China, de melci în Franța și de pește în Japonia.

Retailerii polonezi reuşesc să pătrundă pe dificila piaţă chineză prin intermediul platformelor online, exporturile de produse alimentare poloneze către China au crescut cu 76% în timp ce cele către Japonia au crescut cu 73%. Alimentele livrate către China în perioada ianuarie-mai 2019 au fost de 74,9 mil. euro. Unele date statistice (vezi: Polandin.com) sunt chiar surprinzătoare, relevând că anul trecut Polonia a livrat ceai medicinal și de fructe de 2,75 mil. euro către China, dar şi fileuri de peşte de 1,15 mil. euro către Japonia.

Cel mai mare fabricant mondial de produse din somon ”Marine Harvest” prelucrează 70% din somonul de cultură norvegian în fabricile poloneze ( Vezi : Pauline Kletti: ”Mon beau saumon, roi de poissons” Contrepoints 56/2019), reexportându-l nu doar în Norvegia, ci în întreaga lume. Polonia a devenit cel mai mare exportator de melci pe piața franceză considerată cea mai importantă consumatoare a acestui produs (Vezi ”L’escargot de Pologne à la conquête des tables européennes”. RelaxNews 20/2019).

Ca urmare a cooperării cu gigantul mondial Nestle Purina, Polonia a devenit cel mai mare producător european de mâncare pentru animalele de companie prin unitatea de producție de la Wroclaw, cu un capital de 96,2 milioane dolari. (Vezi : ”This policy is what we call creating shared value.” Polandin.com).

Un al doilea ”caz” îl reprezintă modul în care Polonia, spre deosebire de România, a reușit să accelereze procesul de modernizare a industriei prin transfer de tehnologie și know-how.

Modernizarea industrială și ridicarea pe o poziție superioară din punctul de vedere al potențialului tehnologic au fost concepute de către politica economică poloneză ca ”necesități vitale” ale transformării Poloniei într-una dintre puterile economice și politice importante ale Europei.

Una dintre metodele cele mai eficiente pentru obținerea acestui deziderat a fost utilizarea politicilor de offset. Planul Morawiecki din 2016 pleca de la ideea conform căreia ”Polonia nu mai vrea să fie atelierul de asamblare al Europei. Polonia ar dori să se îndepărteze de un model economic de atragere a investitorilor străini pe baza costului redus al forței de muncă. Am integrat bine lanțul global al bogăției, dar la un nivel foarte scăzut. Tot ceea ce este material de mare valoare, inovare, proprietate intelectuală, și care trebuie să fie o sursă de creștere pentru deceniile următoare, se află în afara granițelor noastre.”

Offset este considerat în Polonia ca un instrument al politicii guvernamentale de introducere în economie a noilor tehnologii prin compensarea companiilor naționale și instituțiilor științifice cu participare la cercetarea, producţia și mentenanța echipamentelor și a altor tipuri de utilaje achiziționate de la furnizori străini din fonduri publice. Offset presupune o formă de cooperare obligatorie între furnizorul străin de echipamente și subfurnizorii săi locali fie companiile naționale, fie instituțiile științifice. Pentru a câștiga licitația, potențialul furnizor străin trebuie să prezinte o ofertă de compensare. Aceasta trebuie să implice obligații de compensare în ceea ce privește executarea investițiilor în țara care achiziționează echipamente , transferul de tehnologie, know-how și licențe.

Prin offset, Polonia a reușit să-și construiască o puternică și modernă industrie de apărare, devenind unul dintre principalii furnizori europeni de transportoare blindate și mijloace de tractare pentru artilerie prin compania Polska Grupa Zbrojeniowa, PGZ, un grup de 17 companii. PGZ integrează astfel producătorul de vehicule blindate de luptă pentru infanterie Rosomak și alte companii care participă activ la următoarele două piețe notificate în 2014: achiziționarea a 70 de elicoptere (multirol și transport; căutare și salvare; război anti-submarin) și modernizarea sistemului antiaeriană și de apărare antirachetă. Pe termen mediu, PGZ este de așteptat să angajeze 14.000 de persoane și să genereze un profit de 5 miliarde de zloti (1,2 miliarde de euro) pe an.

România s-a afirmat nu prin dezvoltarea industriei de apărare, ci prin reducerea ei doar la unele operațiuni de asamblare a unor transportoare blindate și camioane. Nu se mai fabrică nici măcar pulberi pentru muniție, producția fiind oprită după o tradiție de mai mult de o sută de ani. Transferul de tehnologie prin offset se pare că este de abia acum în atenția guvernului prin încercarea de a pregăti la Bacău operațiuni de mentenanță pentru avioanele F16 ce vor aniversa peste câțiva ani o jumătate de secol de la fabricare.

Sunt doar două cazuri de strategie și politică economică prin care nu avem cum să nu recunoaștem, cu tristețe dar și cu îngrijorare, că România nu este Polonia.