Romanța celui care s-a întors, de Al. Florin Țene
(Editura Napoca Nova, 2018, 352 p.)
Vasilica Suvergel
Romanul Romanța celui care s-a întors, publicat de Al. Florin Țene la Editura Napoca Nova în anul 2018, se înscrie într-o formulă narativă complexă, aflată la confluența dintre romanul biografic, romanul de formație, eseul literar și narațiunea memorialistică. Cartea – structurată în patru capitole ample și însoțită de o postfață semnată de Ben Todică – propune o reconstrucție epică a vieții și operei poetului simbolist Ion Minulescu, abordată nu din perspectiva rigidă a istorismului academic, ci din interiorul unei conștiințe empatice, care recuperează viața ca experiență trăită și ca destin cultural.
Al. Florin Țene recurge la o formulă narativă ce poate fi definită drept biografie romanțată, în tradiția unor modele consacrate precum Romanul lui Eminescu de G. Călinescu sau prozele biografice ale lui Irina Mavrodin și Eugen Simion. Autorul își asumă explicit libertatea ficționalizării, fără a abandona rigoarea documentară, construind un discurs narativ în care viața poetului devine pretext pentru interogații existențiale și estetice.
Titlul romanului, Romanța celui care s-a întors, funcționează simbolic, sugerând nu doar revenirea fizică sau spirituală a poetului în spațiul memoriei culturale, ci și întoarcerea autorului însuși către valorile durabile ale literaturii române, într-un demers recuperator, anti-nihilist și anti-reducționist.
Cele patru capitole ale romanului sunt concepute ca secvențe narative autonome, dar solidare tematic și simbolic, în care se îmbină: narațiunea la persoana a III-a, cu funcție epică; inserțiile confesive și reflexive, de factură eseistică; dialogul ficționalizat, cu rol de dinamizare a discursului; descrierea atmosferică, cu accent pe cadre urbane și simbolice.
Un exemplu relevant îl constituie capitolul al III-lea, intitulat sugestiv „Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate”, unde monologul interior și reflecția autoreferențială devin instrumente de autoanaliză identitară, în deplin acord cu poetica simbolistă a lui Minulescu. Motto-ul preluat din creația poetului funcționează aici ca ax semantic și estetic, legitimând discursul narativ din interiorul operei minulesciene.
Minulescu este construit nu doar ca personaj istoric, ci ca arhetip al artistului modern, prins între vocație, marginalitate și nevoia de recunoaștere. Romanul insistă asupra dimensiunii umane a poetului: fragilitatea, îndoiala, nevoia de afecțiune, fascinația pentru oraș, femeie și artă.
Al. Florin Țene evită mitologizarea excesivă, preferând o umanizare a poetului, surprins în relațiile sale familiale, în spațiul cotidian, în momentele de ezitare sau exaltare creatoare. Această abordare conferă romanului verosimilitate psihologică și îl salvează de riscul hagiografiei literare.
Din punct de vedere stilistic, romanul se remarcă printr-o scriitură plastică, cinematografică, cu accente lirice discrete, dar persistente. Descrierile de spații – orașul, gara, casa, salonul literar – sunt încărcate de valoare simbolică, devenind adevărate „scene” ale destinului.
Limbajul este cultivat, sobru, cu inflexiuni poetice atent dozate, evitând emfaza gratuită. Se remarcă o oralitate controlată, utilizată mai ales în dialoguri, care contribuie la autenticitatea discursului narativ.
Postfața semnată de Ben Todică aduce un plus de profunzime interpretativă, plasând romanul într-un cadru hermeneutic mai larg. Todică subliniază dimensiunea de călătorie inițiatică a romanului și relevă capacitatea autorului de a transforma biografia într-un instrument de cunoaștere a condiției umane.
Textul postfeței confirmă valoarea demersului lui Al. Florin Țene ca act cultural conștient, orientat spre recuperarea memoriei literare și spre dialogul dintre trecut și prezent.
Romanța celui care s-a întors este un roman matur, dens, care depășește simpla evocare biografică și se constituie într-o meditație asupra destinului scriitorului, asupra creației și asupra raportului dintre viață și operă. Cartea se impune ca o contribuție semnificativă la genul romanului biografic românesc contemporan și confirmă statutul lui Al. Florin Țene de prozator preocupat de valorile identitare și de istoria literaturii.
Prin echilibrul dintre document și ficțiune, dintre analiză și empatie, romanul se adresează atât cititorului cultivat, cât și cercetătorului literar, oferind o lectură densă, provocatoare și necesară.